Cu mulți ani în urmă, aflându-mă într-o cameră a institutului care găzduiește marele radiotelescop de la Effelsberg, priveam prin fereastră la antena cu diametrul de 100 m, cea mai mare antenă mobilă din
Expresia lirică a Scripturii
Spre deosebire de clasicul lirismului european, poezia Vechiului Testament însumează o serie de particularități singularizate. Una dintre ele, ritmul, nu se pliază pe varianta clasică a picioarelor metrice, ci pe un sistem tonal, normativ mai târziu în cercetarea medievală. Această formă poetică, oarecum neconformă și atipică, a fost asimilată ulterior de literatura patristică din primele veacuri și mai apoi transferată în poezia liturgică. În toate formele sale, poezia biblică păstrează ca specificitate paralelismul simbolistic și conceptual.
Poezia canonică a textului sacru scripturistic începe să se identifice fragmentar în Pentateuh și mai apoi în cărțile istorice, „răspândită din antologiile preexilice, până la alcătuirile profetice ale lui Isaia 40-60 și Iov”. În funcție de subiectul abordat, poezia biblică a Vechiului Testament s-a conturat treptat în genuri lirice, conturându-se astfel: imnuri de laudă, plângeri sau lamentații (ex.: Plângerile lui Ieremia), mulțumiri și cântece de încredințare, până la Psalmii împărătești. Ca expresie lingvistică, poezia Sfintei Scripturi a fost integrată treptat în rânduiala cultică, deosebindu-se tot mai mult de clasicele compoziții din afara spaţiului sacru. Vom analiza în cele ce urmează câteva aspecte de specificitate desprinse din compoziţia textului sacru al Scripturii.
Cheia exegetică a poeziei biblice
În primul rând, trebuie să avem în vedere forma și posibilitățile de interpretare sau, mai bine zis, cheia exegetică prin care se exprimă poezia biblică. Urmând istoria interpretării textului biblic de factură poetică, lingvistica şi hermeneutica biblică s-au concentrat într-o primă etapă spre ordonarea formatului stihometric din locaţiile scripturistice existente. Pe lângă formele clasice de expunere şi exprimare a textului biblic (aramaică, greacă, latină sau siriacă - caracterizate ca fiind „insensibile formei poetice”), regula formatului stihometric devenea accesibilă prin intermediul traducerilor moderne, cum ar fi de pildă cazul traducerilor englezeşti (cele mai uzuale astăzi mediilor protestante şi neoprotestante). „Versiunile ERV (English Revised Version) și ASV (American Standard Version) au publicat cărțile poetice în transpunerea stihometrică, însă a rămas pentru RSV (Revised Standard Version) să împlinească întocmai poeziile. Aceasta a constituit o contribuție particulară pentru o înțelegere aparte a Profeților” (The Interpreter’s Dictionary of the Bible. An Illustrated Encyclopedia, in four volumes, New York, Abingdon Press, Nashville, 1962, pp. 829-830).
Paralelismul biblic în abordarea poetică
Formele de interpretare pentru poezia biblică se raportează în principal la conceptul abordării paralele. De aici se desprind o serie de specificități și subabordări, cu adaptare la text și particularizare contextuală. Particularitate moștenită din tradiția iudaică, paralelismul biblic include o serie întreagă de paradoxuri și antiteze, legate obligatoriu ca interpretare unele de altele. Fiecare paralelism se raportează în principal la o notă de bază, aceasta fiind în genere elementul constitutiv și firul roșu al întregului text poetic. Prin acest „stih” (din gr. stich; lat. versus - rând, linie) se exprimă unitatea gramaticală și sintactică a întregii poezii. Prin extensie, această formă de unitate sintactică poate încorpora chiar două sau trei stihuri.
O primă formă de interpretare în poezia biblică se identifică drept „paralelism sinonimic”, fiind în acelaşi timp cel mai simplu și cel mai ușor de recunoscut. Este vorba despre preluarea repetitivă a aceluiași laitmotiv în formă lexicală diferită, pentru două sau mai multe stihuri. Avem, de pildă, exemplul Psalmului 23, vv. 1-2, unde termenul dominant (sau cel la care se face referire) este „pământ(ul)”: „Al Domnului este pământul şi plinirea lui; lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea./ Acesta pe mări l-a întemeiat pe el şi pe râuri l-a aşezat pe el”. După cum se poate bine observa şi din alte exemple relevante, mare parte a paralelismelor sinonimice nu sunt perfect sincronizate din punct de vedere etimologic, deducându-se mai degrabă din context.
O a doua formă de paralelism în poezia biblică este cea „antitetică”. Este lesne de înțeles că în această formă regăsim îmbrăcate și exprimate ideile opuse sau antitezele poetice. Putem aduce câteva exemple relevante din Psalmi și din Cartea Proverbelor: „Că ştie Domnul calea drepţilor, iar calea necredincioşilor va pieri” (Ps. 1, 6)/ „Strălucirea unui rege se sprijină pe mulţimea poporului, iar lipsa de supuşi este pieirea prinţului” (Solomon 14, 28); „Faima celor tineri este puterea lor şi podoaba celor bătrâni părul lor cărunt” (Solomon 20, 28). Asemenea paralelismului sinonimic, și cel antitetic poate fi exclusiv exprimat etimologic (cuprinzând în mod limpede antiteze lingvistice) sau poate fi dedus din context.
Cea de-a treia formă de abordare literar-lingvistică a textului sacru poetic se identifică în paralelismul sintetic sau formal. În acest stadiu se apelează la o analiză generică a formei, căutându-se o echivalență sintactică a celor două stihuri învecinate. Această metodă nu evidenţiază foarte concret elementele comparative, căutând mai degrabă definirea metrică a stihurilor. Aspectul stilistic începe să devină sesizabil prin intermediul accentelor masoretice, calculate de specialişti prin raportare la picioarele metrice încorporate în versetele textului biblic.
„Genuri lirice” în poezia biblică
Aplicabilitatea practică a poeziei biblice incumbă mai ales o asimilare existenţială. „Dicţionarul Biblic” deosebeşte aici mai multe genuri lirice, compatibile prin excelenţă cu textul sacru. În prima categorie avem „fragmentele poetice”, constând în diferite inserţiuni cuprinse în special în Pentateuh. Exemplificativ avem: „Cântarea lui Lameh” (cf. Fac. 4, 23-24); „Cântarea lui Miriam” (cf. Exod 15, 20-21); „Cântecul Arcei” (cf. Num. 10, 35-36); „Cântecul binelui” (cf. Num. 21, 17-18) etc.
Un alt gen al poeziei biblice se regăseşte în „antologii”, cuprinzând de data aceasta o structură lirică mult mai complexă, transpusă în echivalentul unei „cărţi” în care se deosebesc o serie de întâmplări complexe şi diferit poziţionate istoric. În „Cartea lui Iisus Sirah” se vorbeşte, pe de o parte, despre Iosua, care a oprit în loc luna şi soarele „până ce Dumnezeu a făcut izbândă asupra vrăjmaşilor lor” (cf. Ios. 10, 13) şi, pe de altă parte, de David, care „a plâns pentru Saul şi pentru Ionatan” (cf. II Sam. 1, 17).
Tipurile recurente şi nerecurente sunt legate în principal de marile evenimente din viaţa omului: naştere, căsătorie şi moarte. Aici putem identifica uşor specificul ritualic al poeziei biblice vechi-testamentare, aşa cum apare, de pildă, în „Cântarea lui Debora” (cf. Judecători 5).
Tipul secular sau laic se raportează la fenomenele sociale din afara spaţiului sacru, în contextul profan, cum sunt „cântecul recoltei” (cf. Isaia 5, 1-7), anumite plângeri funebre (Ier. 9, 17-22), odele de biruinţă (cf. Is. 63, 1-6) sau neînţelegerile (Is. 45, 20-21; Mih. 1, 1-7).
Genul sacru sau liturgic poartă în cea mai mare parte a sa responsabilitatea de practică ritualică, poezia sacră fiind confirmată cu titlul de cântare psalmodică. Şi de aici se desprind mai multe criterii de particularizare, reţinând în special contextul predilect al folosirii sale cultice.
Nu în ultimul rând este necesar să amintim ca specie a lirismului biblic „poezia profetică”. Având rolul predilect de a transmite şi interpreta (după putinţă) lucrarea şi voinţa dumnezeiască, această manifestare revelată a poeziei biblice se deosebeşte de formele sacramentale şi sapienţiale tocmai prin faptul că mesajul ei conţine rezolvarea divină pentru „momentul social, politic şi religios de criză, atunci când cineva este nevoit să decidă asupra destinului oamenilor şi popoarelor”.