„Iadul este durerea de a nu mai putea iubi“

Considerat de majoritatea contemporanilor săi o personalitate profetică, F. M. Dostoievski reuşeşte, prin scrierile sale, să pătrundă în adâncul psihologiei umane şi, totodată, să realizeze cea mai cuprinzătoare frescă a celui mai numeros popor creştin-ortodox. Văzută ca o uvertură a filosofiei existenţialiste, opera sa este o strălucită replică literară şi filosofică la criza socială şi spirituală a vremii sale. Dar, mai mult decât atât, felul în care Dostoievski pune problema iubirii lui Dumnezeu şi a pocăinţei omului ni-l arată ca pe un om care şi-a găsit toate răspunsurile în scrierile părinţilor filocalici.

Feodor Mihailovici Dostoievski a fost cel de-al doilea copil dintre cei şapte ai lui Mihail şi Mariei Dostoievski. Ambii părinţi erau ruşi, însă Liuba Dostoievski, fiica acestuia, vorbeşte despre „sângele preponderent lituan din temperamentul acestuia“ („Viaţa lui Dostoievski“). Feodor s-a născut la 11 noiembrie 1821, în Sankt Petersburg.

„Să nu mă îngropaţi, pentru că mă voi trezi singur“

După ce mama lui moare în 1837 de tuberculoză, el şi fratele său Mihail sunt trimişi de tatăl lor, un chirurg militar în retragere, la Academia Tehnică Militară din Sankt. Din această perioadă sunt demne de amintit crizele de epilepsie care-l chinuiau pe tânărul Feodor, crize pe care le va transpune în unele dintre personajele sale. El suferea de o formă rară de epilepsie, denumită astăzi „catalepsie“, care se manifesta ca o moarte clinică. Astfel, în vremea studenţiei, avea puse în cameră afişe, prin care îşi atenţiona colegii că: „eu n-am murit şi aud tot ce faceţi şi tot ce vorbiţi... să nu mă îngropaţi, pentru că mă voi trezi singur“.

După ce va absolvi Academia, ca proaspăt sublocotenent, Dostoievski îşi dă demisia pentru a trăi din creaţii artistice. Va debuta în revista „Contemporanul“, unde va publica, la 25 de ani (1846), primul său roman - „Oameni sărmani“, primit de public cu un răsunet uluitor. Astfel, cel mai avizat critic al acelei perioade, Vissarion Bielinski, spunea, la puţin timp după această apariţie, „Un nou Gogol este printre noi!“, văzând în Dostoievski unul dintre cei mai promiţători tineri scriitori.

„Fie şi revoluţie!“

Iritat de robia iobagilor, dar şi de marea diferenţă de clase existentă în Rusia, Dostoievski se va alătura cercului Petraşevski, un grup de socialişti utopici şi revoluţionari antiţarişti. În ceea ce priveşte politica, credea într-un socialism de tip francez, de genul ideologiei lui Fourier, din care reieşea o compătimire pentru oamenii care suferă. Datorită acestei legături, Feodor Dostoievski va fi arestat pe 23 aprilie 1849 din ordinul ţarului Nicolae I, iar pe 16 noiembrie va fi condamnat la moarte. Se pare că la cercul din 1849 acesta ar fi rostit o poezie de-a lui Puşkin împotriva robiei, la care unul dintre ascultători ar fi replicat că robia nu poate cădea decât prin revoluţie. La auzul acestor cuvinte, Dostoievski a exclamat „Fie şi revoluţie!“.

Pe 22 decembrie 1849, scriitorul este dus în faţa plutonului de execuţie, împreună cu alţi 29 de camarazi. Îmbrăcat doar în halat, pe un frig groaznic, Dostoievski sărută crucea, se închină, dar refuză să se împărtăşească. Chiar înaintea comenzii de a trage, un ofiţer aduce un ordin de-al împăratului de a comuta pedeapsa la muncă silnică şi armată corecţională.

„Aş prefera să rămân cu Hristos, decât cu adevărul“

Pedeapsa trebuia îndeplinită în tabăra de la Omsk, Siberia. După cum va mărturisi scriitorul însuşi, când convoiul sosi în Siberia, două femei din piaţă îi strecurară în buzunar un Nou Testament împreună cu 25 de ruble. Aici, în Siberia, Dostoievski va descoperi providenţa lui Dumnezeu. Va citi şi reciti Noul Testament, regăsindu-se în rolul fiului risipitor, plecat într-o ţară străină, dar amintindu-şi de bunătatea Tatălui pe care L-a părăsit. Aici va trăi Feodor experienţa convertirii: se dezice de aroganţa intelectualităţii ruseşti, renunţă la ideile sale politice şi se dedică în profunzime lui Hristos. Aici o va cunoaşte pe Maria Dmitrievna Isaeva, cu care se va căsători în 1857.

După cei zece ani de pedeapsă se va întoarce în Sankt Petresburg, fixându-şi drept misiune înnobilarea poporului rus. Aceasta trebuia făcută prin educaţia pe care o dă Biserica Ortodoxă, în care el vedea supraadevărul dumnezeiesc: „Cred că nu există nimic mai frumos, mai adânc, mai îmbietor, mai rezonabil şi mai perfect decât Hristos, ba mai mult decât atât, dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afara adevărului şi că, de fapt, adevărul este în afara lui Hristos, mai bine aş rămâne cu Hristos, decât cu adevărul“.

„Să nu vă pierdeţi niciodată încrederea în Dumnezeu!“

La puţin timp după întoarcerea în Sankt Petersburg, Dostoievski va înfiinţa două jurnale literare („Vremea“ şi „Timpul“) împreună cu fratele său, Mihail, însă fără prea mare succes. În 1864 îi va muri soţia şi fratele, ceea ce-l va face să cadă într-o mare depresie, manifestată prin căderea în patima jocurilor de noroc. Această perioadă va fi însă şi cea mai rodnică. Acum va publica „Crimă şi pedeapsă“ (1866), „Idiotul“ (1868), „Demonii“ (1872) şi capodopera „Fraţii Karamazov“ (1880). Poate că aceste opere nu ar fi văzut lumina tiparului dacă Dostoievski nu s-ar fi căsătorit în 1867 cu Anna Snitkina, o stenografă de doar 20 de ani, care-i va pune ordine în viaţă şi care se va dedica redactării romanelor acestuia.

Toate scrierile ulterioare anului 1867 vor gravita în jurul întoarcerii şi reîntoarcerii la Dumnezeu. Toate culminează cu dragostea lui Dumnezeu pentru păcătosul care se pocăieşte, o dragoste care se jertfeşte zilnic pe altarul de carne al inimii omului. De aceea, bucuria mântuirii va fi sentimentul care va irumpe în toate aceste ultime romane.

Ultimele clipe le va petrece în staţiunea Staraia Russa. Va muri pe 9 februarie 1881 şi va fi îngropat în cimitirul Tihvin, lângă Mănăstirea Alexandr Nevski din Sankt Petersburg. Aimee Dostoievski, fiica lui, povesteşte ultimele clipe împreună cu tatăl său astfel: „Ne-a chemat lângă pat, ne-a luat mânuţele (n.r. avea patru copii) şi ne-a spus: «Copii, niciodată să nu uitaţi ce vă spun acum. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi nu vă îndoiţi niciodată de iertarea Lui. Vă iubesc mult, dar iubirea mea este nimic în comparaţie cu iubirea Lui. Chiar dacă vreodată veţi ajunge să disperaţi şi veţi face lucruri urâte ca şi mine, să nu vă pierdeţi niciodată încrederea în Dumnezeu!».“

Dostoievski şi Filocalia

Opera lui Dostoievski a avut o influenţă uriaşă asupra literaturii şi filosofiei secolului al XX-lea, punând o mare amprentă asupra gândirii multor scriitori, de la Herman Hesse, la Marcel Proust, Albert Camus, Mircea Eliade sau Franz Kafka.

Despre sursele lui Dostoievski s-a scris foarte mult, majoritatea comentatorilor limitându-se la contextul social al Rusiei veacului al XIX-lea. Dar un izvor al spiritualităţii dostoievskiene, mai puţin amintit, îl constituie literatura filocalică, pe care a descoperită de marele autor rus la Mănăstirea Optina.

Mănăstirea Optina, mănăstire de călugări de lângă Kozelsk, era faimoasă pentru mişcarea de reînnoire monastică bazată pe tradiţia isihastă, a rugăciunii inimii. Dostoievski obişnuia să vină în aceste locuri, mai ales după ce şi-a ispăşit pedeapsa. Prin discuţiile cu părinţii de aici, el a reuşit să experimenteze credinţa vie a Bisericii creştine. Idei precum frăţia spirituală, rugăciunea, iubirea pentru lume, iadul şi focul etern sunt subiecte preluate din discuţiile sale cu părintele Ambrozie care, în romanul „Fraţii Karamazov“ va deveni stareţul Zosima. La o citire mai atentă a romanelor sale, se poate observa cum îndemnuri precum: „Fraţilor, nu vă temeţi de păcat! Iubiţi pe om, chiar în păcat; aceasta e icoana dragostei divine şi nu există alta mai mare pe pământ“, poartă pecetea gândirii Sfântului Isaac Sirul (pe care călugării de la Optina îl traduceau în acea perioadă). Relaţia cu tradiţia isihastă, mai ales în ceea ce priveşte Rugăciunea inimii se observă din modul în care stareţul Zosima învăţa rugăciunea: „Doamne, ai milă de cei care apar acum în faţa ta“.

Dar poate cele mai importante elemente filocalice din scrierile lui Dostoievski se referă la pocăinţa omului şi iubirea lui Dumnezeu. Urmărit tot timpul de păcat, eroul dostoievskian realizează că Hristos îl iubeşte, are o iubire enormă pentru oameni, tot ceea ce trebuie să facă omul este să iubească şi el, întrucât „a fi, a exista însemnă că iubesc!“. Mergând pe acest fir al iubirii, Dostoievski îşi împropriază gândirea filocalică într-o lume terorizată de neoscolasticism, punând în gura stareţului Zosima cuvintele „Iadul este mai mult decât o durere fizică, este durerea de a nu mai putea iubi.“.