Întruparea Cuvântului în expresia lingvistică revelată

Esenţă a teologiei patristice izvorâte din litera Scripturii, învăţătura despre Logosul înomenit străbate în chip mântuitor întreaga existenţă omenească. Socotită în primul rând raportat la valenţele sale revelate, această abordare profundă şi amplă a studiului biblic este capacitată apologetic prin numeroasele sale semnificații filologice.

Promovat de filosofia antică sub înţelesul de „raţiune universală”, „logosul” biblic însumează o întreagă congruenţă terminologică în contextul teologic şi intercultural al Scripturii, fiind confirmat prin expresia „cuvântul lui Dumnezeu este Scriptura” (cf. Prov. 8; Is. Sir. 24, 1; Bar. 3, 28-4, 1). Aşezând personificarea acestui atribut în dimensiunea sa mântuitoare, Sfântul Ioan Evanghelistul vede Logosul înomenit ca „întrupare a întregii revelaţii a lui Dumnezeu în Scripturi” şi, astfel, îi încurajează pe ascultătorii săi evrei, marginalizaţi în unele sinagogi, spunându-le că numai cel care Îl acceptă pe Iisus „respectă cu adevărat şi pe deplin Legea” (cf. In. 1, 17). Pe de altă parte, „evreii considerau Înţelepciunea/Cuvântul de sorginte divină, însă distincte faţă de Dumnezeu-Tatăl; prin urmare, acesta este termenul cel mai apropiat ca înţeles pe care îl avea Ioan la dispoziţie pentru a-L descrie pe Iisus; pentru a comunica, îndeobşte alegem limbajul cel mai accesibil pe care-l ajustăm după nevoi (ex.: termenii pentru Dumnezeu în limbile greacă şi engleză se aplicau şi altor zeităţi, înainte de a începe să se aplice adevăratului Dumnezeu)” (Craig S. Keener, Comentariu cultural-istoric al Noului Testament, traducere de Silviu Tatu et alti, Ed. Casa Cărţii, Oradea, 2020; p. 296).

Etimologii şi expresii vechi-testamentare

Etimologia „logosului” (gr. λογος, - ου) poate fi înţeleasă mai uşor pornind de la sensurile oferite de verbul „lego” (gr. λεγω), care s-ar putea traduce prin „a arăta, a alege, a număra”. Vechiul Testament vorbeşte limpede despre „cuvântul lui Dumnezeu” (cf. Num. 11, 23), identificându-l de asemenea prin atributele de „vestitor, mesager sau profet” (al lui Dumnezeu - în Ier. 1, 4), „judecată” (cf. Iov. 7, 13), întrebare sau cerere (cf. 2 Sam. 14, 22), poruncă (cf. Ieş. 4, 28), precum şi cu alte înţelesuri similare (cf. 2 Sam. 3, 13; Ieş. 18, 19; 1 Reg. 5, 1).

O descriere mult mai complexă poate fi reconstituită din expresiile prin care se reflectă înţelesurile „logosului” biblic. Este astfel corelativ mesajul a „ceea ce se rosteşte sau se spune”, care subsumează atât un înţeles practic, cât şi un sens revelat. În cartea Genezei, Lameh se adresează ­soţiilor sale: „Luaţi aminte la cuvintele mele” (cf. Gen. 4, 23), iar în Ieşirea, prin aceeaşi expresie Moise ascultă şi împlineşte „cuvântul Domnului” (cf. Ieş. 4, 28). Mai concret, prorocul Zaharia primeşte ulterior buna vestire a îngerului în „cuvinte de mângâiere”: „Şi îngerului care vorbea cu mine, Domnul i-a răspuns cu cuvinte de mângâiere” (cf. Zah. 1, 13). Din punct de vedere organic, „cuvântul” poate fi descris în sensul de „facultate intelectuală capabilă să rezoneze şi să gândească” (cf. Înţelepciunea lui Solomon 2, 2), având ca finalitate „filosofia” sau „iubirea de înţelepciune“ (vezi: T. Muraoka, A Greek-English Lexicon of the Septuagint, Peeters, Louvain - Paris - Walpole, MA, 2009, pp. 434-435).

Logosul în prologul ioaneic

Termenul de „logos” cuprinde deopotrivă înţelesurile de „cuvânt” şi de „proiect”. Mai lămurit, putem vorbi despre un cuvânt care are conţinut: urmează planul/proiectul dumnezeiesc şi îl împlineşte. Cu alte cuvinte, putem spune că „logosul” reprezintă „urmarea proiectului creator întocmai cum a fost conceput”. Sub aceste interdependenţe lingvistice se exprimă şi Sfântul Ioan Teologul în Evanghelie.

Sintagma „la început era Cuvântul” (en arkhe en) aduce Logosul în legătură cu principiul creator expus în primele rânduri ale Genezei: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Fac. 1, 1). Astfel, prepoziţia „la” indică în mod cert evidenţa punctuală a unui moment unic. De aici reiese în mod clar că „existenţa Cuvântului precede, prin urmare, pe cea a planului sau proiectului Său, traducerea cea mai potrivită fiind în consecinţă: la început (cu referire la Geneză) Cuvântul deja exista. Acesta, ca proiect deja conceput, este precedent «începutului»; ca şi Cuvânt creator, oferind tuturor început (Toate prin El s-au făcut - In. 1, 3)” (J. Mateos - J. Barreto, in collaboratione con Enrique Hurtado - Angel Urban, Josep Ruis-Camps, Il Vangelo di Govanni. Analisi linguistica e commento esegetico, presentatione di Ricardo Perez Marquey, Cittadella Editrice, Assisi, 2016, p. 37).

Existenţa unică şi dumnezeiască a Logosului contrastează cu mult mai numeroasele cuvinte născute din Lege (cf.: Ieşire 4, 28; 20, 1, 3, 8; 31, 12; 32, 46), cu „cele zece porunci” (sau Decalogul - Ieşire 34, 28; Deuteronom 10, 14; 31, 12; 32, 46), precum şi cu cuvintele de legământ (din Deut. 29, 1; 32, 44). Pentru a face şi mai lămurit această diferenţă, Sfântul Ioan Evanghelistul ne spune că „era la Dumnezeu”, însemnând astfel, prin prepoziţia „la”, direcţia concretă a acestei parvenienţe. Afirmaţia „Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (In. 1, 1) devine astfel o certitudine că viaţa veşnică este un Cuvânt/proiect (cf. In. 1, 1) care se împlineşte/întrupează concret în Iisus Hristos şi se manifestă în lume. Folosindu-se de forma articulată a „Logosului”, Sfântul Ioan Evanghelistul subliniază identitatea dumnezeiască a Fiului că „Acesta era întru început la Dumnezeu” (v. 2).

„Toate prin el s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (v. 3). Pronumele ­nehotărât „toate” se regăseşte aici în contrast cu pronumele negativ „nimic”. Din punct de vedere lingvistic, apropierea celor două pronume îmbracă o configuraţie stilistică şi de conţinut/fond. Din perspectiva conţinutului, expresia „ce s-a făcut” (gr. ghegonen) este pusă în legătură cu Logosul, având valoare atributivă şi existenţială. Astfel, Logosul se descoperă ca: (1) Subiect şi Raţiune a creaţiei Sale; (2) Existenţă şi Viaţă, în sensul că omul nu vieţuieşte cu adevărat decât în Hristos („Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” - In. 11, 25; „Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” - In. 14, 6); (3) Viaţă - Lumină (cf. In. 1, 4); (4) Sfântul Ioan Botezătorul fiind doar „mărturisitorul Luminii” (cf. In. 1, 8) şi (5) Hristos-Lumină, întrucât „Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume” (cf. In. 1, 9).

Din punct de vedere stilistic, versetul 3 evidenţiază o construcţie similară celei anterioare din In. 1, 2, fiind în fapt un adagio care are menirea de a conduce spre tema centrală a Prologului: „la început ... Acesta era întru început ... toate prin El s-au făcut”.

Moştenirea Cuvântului în Biserica primară

Au existat trei vehicule lingvistice prin care Biserica primară a adus şi a mărturisit Cuvântul lui Dumnezeu în lume: greaca, siriaca şi latina. Pentru spaţiul elenistic, de limbă greacă, Logosul Scripturii a fost cunoscut chiar înainte de scrierile Noului Testament, prin monumentala traducere a Vechiului Testament de diaspora iudaică din Alexandria, numită Septuaginta (sec. III-II î.Hr.). Mai puţin cunoscut este că acelaşi lucru s-a întâmplat şi în comunităţile evreieşti sirofone din Oshorene, care au tradus, în aceeaşi perioadă de timp, mai multe cărţi ale Vechiului Testament. Pentru traducerea în limba latină a fost însă necesară prezenţa remarcabilă a lui Ieronim, bun cunoscător al limbii ebraice, ca să scoată la lumină Cuvântul lui Dumnezeu întrupat în litera Scripturii vechi-testamentare. În ceea ce priveşte Noul Testament, greaca a devenit limba sursă, în vreme ce siriaca şi latina au continuat tradiţia împământenită prin traduceri. Ambele au ajuns la o formă finală a textului aproape în acelaşi timp, însemnând perioada secolelor IV-V. „În decursul secolelor următoare, cele trei versiuni biblice, greacă, siriacă şi latină, au devenit textele biblice normative în bisericile vorbitoare de greacă, siriacă şi latină, bine cunoscute sub denumirile de: Septuaginta, Peşita şi Vulgata. Pentru Septuaginta şi Peşita, putem spune că şi-au păstrat rolul de texte oficiale până astăzi, Vulgata pierzând această calitate recent, în decursul secolului XX, fiind înlocuită de traducerile scripturistice moderne, realizate în mare din nou, după versiune ebraică (pentru Vechiul Testament) şi greacă (pentru Noul Testament)” (Sebas­tian Brock, La Parole de Dieu dans la Patrimoine Syriaque au risque de la diversite religieuse et culturale, CERO, Antelias, Liban, 2010, pp. 9-10).