Miron Cristea şi Mihai Eminescu: teologie şi poezie, o tainică slujire a sufletului românesc

La cumpăna veacurilor 19-20, pronia divină a rânduit ca două spirite de excepție să se întâlnească în duh: Mihai Eminescu, poetul nepereche al neamului românesc, și Elie Miron Cristea, primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, dar și primul teolog care, cu minte luminată, a așternut pe hârtie prima teză de doctorat despre Mihai Eminescu, la Universitatea din Budapesta. În paginile sale, Miron Cristea nu a făcut doar o analiză literară, ci a înălțat laude poetului care a devenit în ochii săi un mistic al neamului, un pătimitor hristic pentru cultura națională.

Într-o vreme în care Eminescu era adesea marginalizat, privit cu neîncredere de o parte a lumii academice, Miron Cristea, fiu al Topliței române, a văzut în poet nu doar un geniu al limbii, ci un profet al sufletului românesc, un purtător al Logosului în mijlocul unei națiuni înstrăinate de sine.

Susținută la 15 mai 1895, la vârsta de 27 de ani, teza sa, “Eminescu, viața și opera. Studiu asupra unor creații mai noi în literatura română (Eminescu. Eléte es müvei, tanulmàny az újabb román irodalom körböl)”, a fost o lucrare de pionierat, scrisă în limba maghiară, dar pătrunsă de arderea mistuitoare a unui român care-și cântă patria în graiul dorului străbun. În paginile sale, Miron Cristea nu a făcut doar o analiză literară, ci a înălțat laude pentru poetul care a devenit, în ochii săi, un mistic al neamului, un pătimitor hristic pentru cultura națională.

Lucrarea a fost structurată în două părți, prima parte fiind dedicată biografiei poetului. Miron Cristea urmărește cu rigoare parcursul celui care avea să fie numit „luceafărul poeziei româ­nești”, de la copilăria petrecută la Ipotești până la anii de studii și activitate literară. Cea de-a doua parte a lucrării este consacrată operei poetului și reprezintă prima abordare amplă a acesteia, realizată în limitele edițiilor disponibile la acea vreme.

Analiza operei - poezie, proză și publicistică - este realizată cu echilibru critic și profunzime, evidențiindu-se sursele de inspirație și temele recurente. Un merit major al lui Miron Cristea este acela de a fi fost primul care a încadrat în mod corect creația eminesciană, în contextul romantismului european. O frumoasă apreciere privind opera sa o face poetul francez B.I. Hetrat, care notează: „Dacă Eminescu ar fi scris în limba franceză, ar fi fost cel mai mare poet al acestui secol”.

Patriotism, ataşament, spirit satiric

Elie Cristea subliniază trei aspecte esențiale în opera poetului național:

Patriotismul profund: „El s-a străduit din tot sufletul pentru ridicarea poporului român, pe care l-a iubit cu dragoste nețărmurită, pe culmile culturii. Scrierile în proză dovedesc și ele cât de mult și-a iubit Eminescu patria, poporul și strămoșii” (Patriarhul Miron Cristea, Eminescu, viața și opera. Studiu asupra unor creații mai noi în literatura română, Ed. Basilica, București, 2019, p. 85);

Atașamentul față de limba română: „Eminescu nu face ca alții care scriu despre limba română că e cea mai frumoasă; el scrie poezii frumoase, ca de pildă Ce te legeni..., în care ne convinge că limba noastră, mânuită de o mână poetică așa cum e a lui, poate sta lângă cea italiană” (Patriarhul Miron Cristea, Eminescu, viața și opera. Studiu asupra unor creații mai noi în literatura română, Ed. Basilica, București, 2019, p. 85);

Spiritul satiric excepțional: „Tendința spre satiră apare încă din poezia Junii corupți. El îi însemnează «cu fierul roșu» pe acei tineri care își petrec viața în plăceri senzuale și nu sunt conduși de nici un ideal, netrecându-le prin cap să lupte pentru prosperitatea unei națiuni bătute de soartă și înapoiate” (Patriarhul Miron Cristea, Eminescu, viața și opera. Studiu asupra unor creații mai noi în literatura română, Ed. Basilica, București, 2019, p. 52).

Pentru Cristea, Eminescu nu era doar un scriitor: era o icoană în cuvinte, un duh al dreptei credințe naționale, un slujitor al adevărului. A intuit în el o forță profetică, o chemare la renaș­tere, la trezirea unui popor adormit. În poezii precum Doina, Scrisoarea I, Rugăciunea unui dac, Elie Cristea vedea strigătul unei națiuni către Dumnezeu, un plâns de psalmist contemporan.

O spovedanie culturală

Astfel, lucrarea sa de doctorat nu a fost doar un act academic, ci o spovedanie culturală, un manifest teologic în care duhul ortodox se îmbrățișează cu geniul poetic. Pentru tânărul doctor în teologie, Eminescu devenise cuvântul întrupat al unei suferințe naționale, un apostol al limbii și un mucenic al conștiinței naționale.

Mai târziu, ca Mitropolit-primat și Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea a continuat să-l cinstească pe Eminescu, aducând numele și opera sa în școlile teologice, în predici și în cuvântări. În acest sens, în „Cuvântare cu privire la noua Constituție a României întregite și mai ales la rolul Bisericii și la articolul Bisericii și al Cultelor din Noua Constituție, la 9 martie 1923”, în Senatul țării, Patriarhul Miron Cristea, argumentând că la temelia neamului românesc stă credința creștin-ortodoxă, amintește: „Eu îmi voi permite să aduc un singur exemplu, să vă citez un singur nume, care în sufletul frățiilor voastre are să evoce o întreagă lume de viață bisericească și românească. E cuvântul: «Putna»! […] Când intri în curtea Mănăstirii Putna, și te uiți la clopotnița cu istoricul clopot Bugă de pe timpul marelui voievod, care numai în zilele învierii se trage, odată pe an, pare că vezi pe marele Eminescu, care în preajma unui jubileu pentru amintirea marelui voievod Ștefan cel Mare, a dormit în această clopotniță pe o furcitură de fân, ca în dimineața următoare să se scoale și să dea spre rostire oda festivă. Este acel Eminescu, care ne-a dat scânteietoarea doină Dela Nistru pân’ la Tisa, în care, cu trâmbiță de arhanghel, cere marelui voievod: Ștefane, Măria Ta, tu la Putna nu mai sta,/ Las’ arhimandritului toată grija schitului...” (Pastorale, predici și cuvântări ținute de adormitul întru fericire domnul domn dr. Miron Cristea, Patriarh al României, vol. VII, Tipografia Cărților Bise­ricești, București, 1939, pp. 29-30).

Pentru Miron Cristea, cultura și credința nu erau despărțite, ci întrepătrunse precum trupul și sufletul în om, iar în Eminescu a văzut un semn al proniei divine, un dar dat de Dumnezeu poporului român.

Miron Cristea a fost nu doar un cercetător al poetului Mihai Eminescu, ci un mărturisitor al lui, un ierarh care l-a canonizat în inima neamului, nu prin hotărâri, ci prin venerație. Astăzi, când Eminescu este privit cu recunoștință ca poet național, să nu uităm că unul dintre primii care i-au înțeles profunzimea credinței și chemarea profetică a fost Miron Cristea, întâiul dintre păstorii spirituali ai Bisericii Ortodoxe Române, care a văzut în poet un slujitor al Adevărului.