În rândurile care urmează vom prezenta unele aspecte mai deosebite ale vieţii monastice din regiunea sud-vestică a ţării noastre
Începem cu cea mai veche mănăstire atestată documentar.
Fiind amplasată în sudul Banatului, în jurul anului 900 (şi ulterior), fiinţa o mănăstire numită Toson sau Rosani, care a primit donaţii de la Glad şi de la Manuel: „Quondam Glado et Manuele monasterio vestro collatis“. E vorba în primul rând de voievodul Glad; pe al doilea l-am identificat în persoana lui Manuel I Comnenul (1143-1180), împărat bizantin (de origine vlahă, după unii istorici), care a trecut personal prin aceste locuri, în timpul campaniilor sale antimaghiare. Nu se poate preciza, în stadiul actual al cercetărilor, dacă şi Mănăstirea Galad (Glad) din împrejurimea oraşului Kikinda (azi dispărută) aparţinuse aceluiaşi Glad. Un urmaş al lui Glad - nepot ori strănepot - pe nume Ohtum sau Ahtum, trăitor la cumpăna mileniilor I şi al II-lea, ca ortodox şi vasal al basileului constantinopolitan Vasile al II-lea Bulgaroctonul, a ctitorit pe Mureş Mănăstirea Morisana-Mureşana (nu a fost unica); renumitul voievod ctitor a populat-o cu vieţuitori „greci“, adică ortodocşi. La Morisena, acaparată de occidentali după moartea lui Ohtum, trebuie să se fi găsit scrieri teologice bizantine (Dionisie Areopagitul şi altele), pentru că prelatul veneţian Gerardo - sau un ucenic de-al său - citea în original astfel de lucrări, a căror tâlcuire latinească era abia cunoscută. Să adăugăm că la Gaura Chindiei (Pescari, judeţul Caraş-Severin), într-un fel de schit rupestru, se nevoia un ascet român care nu prea ştia slavoneşte.
Ceva mai târziu, în 1204, dintr-un act papal aflăm că în ţinutul Şemlacului se găseau numeroase mănăstiri ortodoxe şi numai una latină (catolică), şi fiind multe („sint multa“) înseamnă că aveau vechime cel puţin unele dintre ele, între care şi Mănăstirea Săraca. Apoi, alte două bule pontificale, din anii 1216 şi 1218, ne informează că vasta organizaţie monahală a Sfântului Teodosie - care la început şi-a avut sediul la Ierusalimul secolului al VI-lea şi pe urmă a fost silită să-l deplaseze lângă Salonic, la Verria - deţinea în zona Aradului nu puţine unităţi, corelate cu Mănăstirea centrală „Sfântul Dimitrie“ din Mitroviţa. Între aceste zidiri sau aşezăminte pioase era şi Ceala sau Hodoş-Bodrog (existând şi anterior de data documentelor papale, în 1177). Această mănăstire va întreţine, în secolele XV-XVI, legături cu „Athosul internaţional“.
Cercetătorul K. Juhász, care a scris o carte despre conventurile romano-catolice bănăţene din Evul Mediu timpuriu, le împarte în trei categorii: ctitorii benedictine, cisterciene şi mănăstiri ai căror întemeietori se cunosc (peste 10) ce pot fi socotite - cele mai multe - ortodoxe, fără primejdia de a greşi. Pentru partea de sud a Ungariei medievale, deci şi pentru Banat, bizantinologul Gy. Moravcsik a dat o cifră excesivă - aproximativ 600 de mănăstiri de rit oriental - cifră acceptabilă doar dacă se cuprind în ea şi bisericile de mir. Majoritatea credem că au fost ridicate din material nerezistent (lemn). În ciuda distrugerilor suferite de invazia tătară din 1241 sau a prozelitismului catolic, ctitoriile evlavioase „dreptmăritoare“ îşi vor păstra - unele - caracterul de-a lungul timpului; ne referim la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, bunăoară, sau la Partoş. De notat că prezenţa dârzului luptăror ortodox, a stareţului Nicodim de la Tismana, este dovedită la Şiria de Mureş după anul 1400. Sub stăpânire străină fiind, totuşi, călugări din Banat, chiar la sate, vom întâlni şi în partea a doua a veacului al XVII-lea.
„Călătoria manuscriselor“ şi a cărţilor, mai cu seamă în secolul al XVI-lea şi în cele următoare, dezvăluie dragostea de instruire, de promovare a unei credinţe tradiţionale. Mănăstirile, care au supravieţuit vitregiilor vremii, s-au dovedit cu adevărat focare culturale şi duhovniceşti. Să subliniem şi contribuţia „cărţilor“ (volume tipărite sau copii în manuscris) la păstrarea şi întărirea unităţii sufleteşti a românilor, cu toate că mănăstirile şi bisericile noastre - pentru o vreme - au ajuns sub ascultarea Bisericii sârbeşti, până la despărţirea ierarhică.
Înainte şi după anul 2000 s-au adus, după posibilităţi, îmbunătăţiri la diferite lăcaşuri pioase (electrificare, zugrăvire, renovări). Iar după evenimentele din 1989, lăcaşurile monahale din întreg Banatul s-au înmulţit. De exemplu, Mănăstirea Dobreşti s-a înfiinţat în anul 2003, la iniţiativa şi stăruinţa Preafericitului Patriarh Daniel, originar din localitate; s-a sfinţit deja locul şi au început lucrările de construcţie a bisericii.
Negreşit, între preocupările călugărilor bănăţeni se numără rugăciunea şi munca, în atelierele speciale ale mănăstirilor lucrând monahi cu vocaţie şi talent. Într-adevăr, hramurile adună mulţimi de închinători, hramuri ţinute în mare cinste ca cele de la Timişeni, Vasiova, Izvorul Miron - Româneşti, Partoş, Cebza, Săraca, Călugăra, Piatra Scrisă, la care se adaugă schiturile de pe Muntele Mic şi Muntele Semenic.
Fie că se află în S-V României, adică în Banat, fie în alte zone româneşti, aşezămintele mănăstireşti - dată fiind atracţia duhovnicească către ele a credincioşilor - sunt chemate să sprijine strădania generală de primenire a moralităţii şi a spiritualităţii de la noi. Căci, trebuie să recunoaştem, avem în aceste locaţii sacre duhovnici, rugători şi rugătoare de mare preţ, care îşi închină timpul trecător pentru cele netrecătoare.
