Omiliile macariene şi moştenirea tainică a petrecerii duhovniceşti

Sfântul Macarie cel Mare, Egipteanul sau „cel Bătrân”, a vieţuit în perioada 300-390, fiind legat cu numele de primele aşezăminte monahale din pustia sketică (Wadi-el-Natrun) din Egipt. De numele său stau legate cele 50 de „Omilii macariene”, lucrare cu „un mesaj duhovnicesc ales şi de mare răsunet, în pofida unor filiaţii teologice, uneori considerate îndoielnice în ceea ce priveşte autenticitatea doctrinei”, subliniază prof. univ. dr. Remus Rus.

Fondator al coloniilor monahale din Sketia, acest mare sfânt din pustia Egiptului primelor veacuri creştine a fost ulterior identificat, datorită popularităţii sale, cu alţi părinţi şi scriitori bisericeşti omonimi, autori de opere teologice însemnate şi lucrări duhovniceşti. Despre viaţa sa aleasă vorbeşte mai mult Paladie în „Istoria Lausiacă”, lucrare care îl așază totodată în proximitatea Sfântului Antonie cel Mare, al cărui contemporan se pare că ar fi fost. Tot Paladie spune că a primit de la Dumnezeu „darul profeţiei, impunându-se ca învăţător şi predicator”, precum şi darul vindecărilor minunate şi al alungării demonilor. „La acest Sfânt Macarie - povesteşte Paladie în Lavsaicon - m-am dus eu odată şi l-am aflat în afara chiliei lui, în preajma căreia stătea un preot al satului, al cărui cap întreg era mâncat de boala numită cancer, de i se vedea chiar osul frunţii. Venise deci să fie vindecat. Dar nu a primit să se întâlnească cu el. L-am rugat, deci: Te rog, primeşte-l, ai milă de el şi răspunde-i! Iar el îmi zise: E nevrednic să fie vindecat. Căci i s-a trimis boala spre învăţătură. Iar de voieşti să fie vindecat, convinge-l să se reţină de la Liturghie - căci a săvârşit Liturghia desfrânându-se, şi de aceea este pedepsit. Şi Dumnezeu îl va vindeca. Când i-am spus celui bolnav, s-a învoit, jurând să nu mai împlinească slujba preoţiei... A recunoscut păcatul şi s-a legat să nu mai păcătuiască, nici să nu mai liturghisească, ci să îmbrăţişeze starea de mirean. Şi aşa i-a pus mâna pe cap; şi în puţine zile s-a vindecat acela şi i-a crescut părul, şi a plecat tămăduit” (Paladie, Istoria Lausiacă [Lavsaicon], Bucureşti, 2007, pp. 47-48).

Şi Rufin vorbeşte pe larg despre minunile sale, „însă despre viaţa sa nu s-a păstrat aproape nimic; aceasta l-a făcut să fie un candidat ideal pentru atribuirea ulterioară a unor importante texte monastice care nu i-au aparţinut cu adevărat” (Pr. John Anthony McGuckin, Dicţionar de teologie patristică, Iaşi, 2014, p. 307).

Cele 50 de „Omilii duhovniceşti”

Una dintre cele mai populare scrieri pe care posteritatea i le-a atribuit sunt cu siguranţă „Omiliile macariene”. Pentru a fixa această scriere în sânul tradiţiei siriene trebuie să facem câteva precizări asupra identităţii sale doctrinare. Cercetările patristice moderne au ajuns la concluzia că acestea ar aparţine în realitate unui alt monah, pe nume Simeon, vieţuitor în Siria între anii 380-390 şi 430. Confuzia monahului sirian cu Sfântul Macarie Egipteanul este explicată prin înţelegerea greşită a apelativului grecesc de makarios - fericit, care a însoţit numele ascetului după moarte. Ulterior, pentru a face cât mai clară identitatea autorului acestor scrieri în vederea eliminării oricărei confuzii, cercetătorii au folosit numirile de Pseudo-Macarie, Simeon Macarie, Macarie-Simeon sau, simplu, Macarie. În ceea ce priveşte poziţia acestuia în sânul mişcării mesaliene, sirologii au caracterizat-o ca fiind una „moderatoare”, comparativ cu erezia mesaliană, condamnată alături de cea eustaţiană în sinoadele de la Gangra şi Side (341 şi 390).

Pe de altă parte, includerea celor 50 de „Omilii Pseudo-macariene” în cadrul Ascheticonului mesalian nu a fost în totalitate confirmată, tocmai din cauza popularităţii lor în rândul credincioşilor. Singura concordanţă evidentă între mesalianism şi „Omiliile Pseudo-macariene” se leagă de Taina Sfântului Botez. În acest sens, profesorul ­Nicolae Chiţescu notează: „Ca şi mesalienii, Pseudo-Macarie insistă asupra faptului că Botezul nu dezrădăcinează răul din inima omului, deşi o curăţă de păcate, de aceea lupta continuă (după formula: har, credinţă şi fapte bune). Apostolul Pavel aminteşte în 1-8 Romani că creştinii n-au ajuns la capătul luptei. Mai mult, eforturile omeneşti sunt fără urmări dacă rămân exterioare, ca de pildă: îngenuncherile, strigătele în rugăciuni, o citire a Bibliei care rămâne la literă: «Nici unul dintre voi să nu caute să cunoască pe Dumnezeu numai după cuvinte, ci să-L aibă în inimă cu toată simţirea şi cunoaşterea», de la experienţă trece la «minunea prin experienţă» şi deplinătatea tuturor manifestărilor sufleteşti. Totul este săvârşit în noi de Duhul Sfânt, Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos, harul Lui” (Prof. dr. Nicolae Chiţescu, Introducere la lucrarea Sfântul Macarie Egipteanul, pp. 8-28).

„Mistica macariană”

Spiritualitatea macariană a fost caracterizată în mare parte printr-o „mistică a inimii”, transmisă, datorită identităţii sale bivalente, atât misticilor de limbă greacă (între care îi amintim pe Grigorie de Nyssa, Diadoh al Foticeei, Isaia Pustnicul, Simeon Noul Teolog, Grigorie Sinaitul, Grigorie Palama ş.a.), cât şi celor siro-orientali, în special de tradiţie nestoriană (Isaac Sirul, Dadisho Qatraya, Iosif Hazzaya, Ioan de Dalyatha etc.). Ţinând cont de acest aspect, Robert Beulay explică locul pe care îl are „mistica inimii” din „Omiliile pseudo-macariene” în sânul tradiţiei orientale: „Relevanţa importanţei «misticii inimii» la Macarie promovează noţiunea de inimă (în sensul biblic al termenului) şi analizează raportul acesteia cu duhul (gr. nous, sir. hawnâ, mad’â sau re’yânâ), cu practica rugăciunii inimii (sau a «omului interior»), cu smerenia şi milostenia care vin din inimă, cu dragostea pe care o îmbrăţişează şi de asemenea cu «noaptea păcatului» pe care Dumnezeu o luminează şi o purifică. Dincolo de capacitatea supranaturală lucrează Sfântul Duh în chipul focului şi al luminii. Această experienţă este însoţită de cercetarea simbolurilor, accentul căzând pe aceasta spre folosul celor care doresc să ajungă la desăvârşire şi totodată caracterul liric al întregului conţinut formează sufletul scrierilor macariene” (Robert Beulay, La Lumière sans forme, p. 43).

Primirea „slavei dumnezeieşti” ca răsplată a luptei împotriva puterilor întunericului constituie doar unul din elementele mistice care leagă Liber Graduum sau „Cartea Treptelor” de „cele 50 de omilii duhovniceşti ale lui Pseudo-Macarie”. În acest context apare şi imaginea mistică a inimii ca altar al prezenţei Mântuitorului Hristos în fiinţa celui credincios. Corelată cu rugăciunea continuă şi prezenţa Duhului în viaţa celui ce-L caută pe Hristos, „mistica inimii” prezentă în cele două lucrări constituie nota de bază în dezvoltarea caracterului hristologic şi pnevmatologic al misticii siriene. La Macarie, de pildă, aşezarea Mântuitorului Hristos în altarul inimii se face prin rugăciune neîncetată a inimii: „Datorită ei, cei vrednici ajung în comuniune cu sfinţenia lui Dumnezeu şi cu puterea cea duhovnicească şi îşi unesc gândul lor cu Dumnezeu într-o iubire negrăită. Pentru că acela care stăruie zilnic în rugăciune se aprinde de iubire şi dor după Dumnezeu şi primeşte harul Duhului ce-l duce la desăvârşire” (Omilia XL, 2, în Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, Bucureşti, 2010).