Părintele Teofil Părăian, apostolul tinerilor

Tinereţea nu se identifică neapărat numai cu un anumit stadiu fiziologic din viaţa omului. Ea este caracterizată mai mult de faptul că, fiind vârsta idealurilor, tânărul îşi face planuri şi tot posibilul pentru ca ele să devină rea­litate. Energia tânărului este şi un dat al firii, dar există şi o putere care emană dinspre ţinta spre care se îndreaptă. De exemplu, dacă tânărul îşi doreşte să urmeze o anumită profesie, îşi canalizează toate energiile şi urmează cu entu­ziasm studiile necesare pentru a‑şi împlini dorinţa care îl motivează şi îl anga­jează. Părintele Teofil Părăian, supranumit şi „Apostolul tinerilor”, spunea din toată inima că întotdeauna i‑au plăcut tinerii. Considera că tânărul este modelabil şi poate fi şlefuit sufleteşte, întrucât doreşte şi este inte­resat să se formeze pe sine.

Prin antiteză cu tine­rețea, bătrâneţea intervine atunci când omul nu mai este modelabil, nu mai are idealuri şi nu mai doreşte să se schimbe. Aşa cum spunea poetul Virgil Carianopol în poezia „Sunt”, există o moarte mai cruntă decât cea fiziologică, care intervine atunci când ne mor entuziasmul şi dorul sau dorinţa de a împlini un anumit ideal în viaţa noastră: „Ne moare într‑o zi entuziasmul/ într‑alta dorul, în același chin/ și zi de zi, până la moartea noastră,/ murim mereu, mereu câte puţin”.

Părintele Teofil Părăian, supranumit şi „Apostolul tinerilor”, spunea din toată inima că întotdeauna i‑au plăcut tinerii. Considera că tânărul este modelabil şi poate fi şlefuit sufleteşte, întrucât doreşte şi este interesat să se formeze pe sine. Duhovnicul de la Sâmbăta spunea că „tinerii, prin structura lor, prin năzuinţele lor, prin felul de a se angaja în anumite acţiuni, sunt mai aproape de fericire, sunt mai aproape de realizări care să le dea mulţumire şi fericire”.

Povestea adesea părintele cum înainte de anul 1990 la Mănăstirea Sâmbăta de Sus veneau la spovedit la el mai ales persoane mai în vârstă din satele din împrejurimi şi se ruga: „Doamne, mai trimite‑mi şi un tânăr”. Dumnezeu, pe care părintele Teofil îl numea cu bucurie „bun şi iubitor de oameni”, i‑a ascultat cu prisosinţă rugăciunea. După câţiva ani avea să fie duhovnicul cel mai prezent în mijlocul tinerilor din România, la solicitarea acestora, la conferinţe, în tabere, în univer­sități şi în şcoli, pentru a răspunde la toate întrebările și frământările lor, devenind astfel darul lui Dumnezeu pentru tinerii români, doritori să viețu­iască după Evanghelia lui Hristos, doritori să‑și pună viața în slujba lui Hristos.

Părintele Teofil a îndrăgit şi a răspândit din toate puterile mai ales la întâlnirile cu tinerii cuvintele auzite de la Mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan: „Cea mai frumoasă podoabă a unui tânăr este inima curată şi mintea trează”.

În acest sens, spunea că un tânăr care ar vrea să se angajeze într‑o lucrare, oricare ar fi aceasta, trebuie mai întâi să se angajeze în lucrarea curăţirii sufleteşti şi a modelării de sine. Părintele Teofil le spunea tinerilor că frumuseţea şi fericirea autentică atât de mult dorite de ei nu pot fi realizate din exterior prin folosirea unor accesorii, ci numai prin înfrumuseţarea interioară. Considera că patimile în toate manifestările lor îi deformează sufleteşte pe tineri şi îi înlănţuiesc.

Cu privire la instrumentele necesare şlefuirii sufleteşti, părintele Teofil repeta cu insistenţă: „Pe mine două lucruri m‑au ajutat în viaţă: credinţa în Dumnezeu şi cultura, pe amândouă le recomand”. Părintele înţelegea prin aceasta că, în primul rând, armonia personală este dată de bogăţia, frumuseţea, lumina şi vitalitatea pe care omul o primeşte când participă la ospăţul credinţei, de o relaţie autentică cu Dumnezeu, care este Viaţă şi Sursa Vieţii. În al doilea rând, pentru construirea acestei armonii părintele Teofil recomanda însuşirea podoabelor de gând pe care umanitatea le‑a dăruit semenilor (poezii, creaţii literare, piese de teatru etc.) şi pe care, nevăzător fiind, a reuşit să şi le împroprieze într‑o măsură uimitoare prin efortul personal şi prin ajutorul prietenilor (care i‑au citit sau i‑au înregistrat literatură şi poezii).

În acest sens, îl cita şi pe Fericitul Augustin, care spunea: „copilul este tatăl omului mare”, considerând că armonia dobândită în timpul tinereţii este temelia întregii vieţii.

Tinerii (şi cei tineri mai de multă vreme) îl iubesc pe părintele Teofil, mai ales pentru zâmbetul şi bucuria pe care o emana din fiinţa sa frumoasă, îngăduindu‑le astfel să se apropie cu uşurinţă de dânsul. Este duhovnicul care le spunea oamenilor, întemeindu‑se pe un verset din psalmul 20, într‑o traducere mai veche, că Dumnezeu le zâmbeşte şi aşteaptă ca şi ei să‑I zâmbească. Părintele Teofil le deschidea inima şi le vorbea tuturor despre credinţa noastră otodoxă ca despre o credinţă despovărătoare, ca despre un izvor de bucurie şi de frumuseţe, repetând cu bucurie cuvintele auzite de la duhovnicul său, părintele Serafim Popescu: „creștinismu‑i viață, nu‑i gheață”. Iubea mai ales slujba Cununiei și slujbele de la Paşti şi din perioada Penticostarului pentru revărsarea de bucurie şi lumină care se descoperă din conţinutul acestora.

Părintele Teofil avea şi robusteţea, şi umorul specific ţăranului ardelean. Cu umorul a destins întâlnirile cu tinerii şi a răspuns la întrebări mai delicate. Nu în ultimul rând, sensibilitatea dânsului şi poeziile frumoase pe care le recita (mai ales cele ale maicii Teodosia Lațcu) au impresionat profund tinerii care l‑au cunoscut.

La aproape șapte ani de la trecerea la cele veşnice a părintelui Teofil, mulţi tineri şi studenţi continuă să meargă în tabără la Mănăstirea Oaşa unde odinioară îl întâlneau pe părintele Teofil.

În această vreme a bucuriei, a Învierii Domnului Hristos, a tinereţii veşnice a lumii, nu putem decât să ne rugăm ca Domnul nostru Iisus Hristos să‑l odihnească pe părintele Teofil întru lumina neapropiată a Învierii Sale şi să reverse peste dânsul toată bucuria vieţii veşnice.

Sfaturi ale părintelui Teofil pentru tinerii aflaţi pe calea credinţei

Părintele Teofil propunea tine­rilor care voiau să dobân­dească o legătură reală cu Dumnezeu să nu se despartă de unele lucruri esențiale în acest demers:

• Prezenţa la biserică în duminici şi sărbători, pentru a se putea împărtăşi de frumuseţea sfintelor slujbe din tradiţia ortodoxă, pe care le considera „vuietul Duhului”, dar mai ales pentru a se putea împărtăşi cu Sfintele Taine pe care Dumnezeu cu nespusă iubire le oferă omului.
• Rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” - specifică călugărilor - o recomanda tuturor tinerilor, întrucât constituie o metodă de înlăturare a gândurilor negative şi se poate spune în orice împrejurare. Numai cu gândul aţintit la Domnul Hristos putem merge peste valurile realităţii cotidiene care ne înconjoară, dar care este de cele mai multe ori cârmuită de principii necreştine. În tinereţea sa de şcolar şi licean, părintele spunea rugăciunea aceasta mai ales pe drum spre şcoală. Pe de o parte, s-a confruntat cu toată mizeria interioară, pe de altă parte, a avut experienţa bucuriei şi a plinătăţii în urma comunicării şi întâlnirii cu Dumnezeu.
• Rugăciunea de dimineaţă şi de seară (cel puţin un sfert de oră) şi din timpul mesei pentru a putea mulţumi lui Dumnezeu pentru darurile pe care le revarsă în fiecare ceas asupra noastră şi pe care din împrăştiere şi neatenţie nu le apreciem.
• Postul rânduit de Biserică, care este o disciplină prin care se îngrădeşte lăcomia după materie şi se descoperă dorinţa omului de a fi în legătură cu Dumnezeu.
• Citirea în fiecare zi a două capitole din Evanghelie. Considera că nu putem să fim creştini (ucenici ai Domnului Hristos) dacă nu-I cunoaştem învăţătura, pentru că ce nu cunoaștem nu putem întrupa în viaţa noastră.