„Pe Fața Fiului, scrisă-i raza soarelui”

Praznicul Învierii Domnului a influențat decisiv spiritualitatea poporului român. Despre aceasta dau mărturie povestirile autohtone, obiceiurile moștenite din generație în generație, dar și cultura noastră materială. Sunt multe comori de spiritualitate al căror miez îl constituie bucuria învierii Domnului, care ne luminează întreaga ființă și prin care am fost trecuți de la moarte la viață și am fost înălțați de pe pământ la cer.

În satul românesc de odinioară circulau multe povestiri populare care aveau în centrul lor chipul Maicii Domnului legat de jerfa Fiului ei. Astfel, una dintre cele care stau la originea obiceiului autohton de a vopsi și încondeia ouă, cu ocazia sărbătorii Sfintelor Paști, ne spune că prigonitorii Mântuitorului au vrut să o prindă și să o supună la chinuri și pe Maica Sa. Ca să le abată atenția, Maica Domnului face ouă roșii, pe care le aruncă în urma ei.

Într-o altă variantă, urmăritorii aruncă pietre spre ea, cu gândul că o vor vătăma, dar Dumnezeu face o minune: pietrele se prefac, în zbor, în ouă roșii. Într-o altă variantă, Maica Domnului așază la poalele crucii pe care era răstignit Mântuitorul un coș cu ouă. Mama Sa dorea să îmbuneze inimile soldaților romani care Îl păzeau. Timpul trece și sângele scurs din rănile Domnului înroșește ouăle din coș.

Simbolismul oului pascal

Dacă am amintit despre ouăle care se vopsesc de Sfintele Paști, merită să ne oprim puțin asupra importanței simbolice a oului în practica ritualică a țăranului român. Oul simbolizează viața. De aceea, când se ivea pe lume un copil, familia, când îi făcea prima scaldă, îi punea în copaie mai multe alimente simbolice: de pildă, îi punea puțină miere, ca să fie dulce la vorbă. Îi mai punea în scăldătoare și un ou, pentru ca pruncul să se bucure de o viață îndelungată.
Ouăle pentru Paști se vopsesc și se încondeiază, de obicei, în Joia Mare. Ele se împart în două mari categorii: cele roșii poartă numele de „merișoare”, iar cele „cu modele” mai sunt denumite și încondeiate, împistrite, scrise, picate, chinuite sau muncite. Primul ou care era încondeiat se numea „cearcă”, pentru că era „de încercare”.
Motivele sau simbolurile pe care le vedem pe ouăle de Paști sunt variate: unele sunt fitomorfe (spicul de grâu, ghiocelul, garoafa, frunza nucului, trifoiul, floarea Paștelui, pomul vieții), altele sunt zoomorfe (peștele, fluturele, berbecul, creasta cocoșului, aripile vulturului, cucul pe ram). Unele simboluri sunt preluate direct din viața cotidiană a țăranului și din universul său domestic (roata carului, furca, grebla, oala legată, potcoava, scara, ciobanul cu oile, perechile de oameni jucând hora). Întâlnim și ouă decorate cu scene din viața Mântuitorului: Intrarea în Ierusalim, Cina cea de Taină, Răstignirea.
În vechime, în perioada pascală se vopseau și se consumau și ouă care erau vopsite în negru. Acestea erau date de pomană pentru cei trecuți la Domnul. Străbunii noștri credeau că dacă noi, aici, pe pământ vom ciocni ouă de Paști cu gândul la ei, cei morți vor afla în acest mod că a sosit Paștele, cea mai mare sărbătoare a tuturor creștinilor, și se vor bucura cu bucurie de negrăit.

Maica Domnului pleacă în căutarea Fiului

Foarte multe povestiri românești au ca motiv plecarea Fecioarei Maria în căutarea Mântuitorului, despre care află că vrăjmașii săi L-au răstignit.
Părintele Simion Florea Marian, unul dintre cei mai im­portanți etnografi români, remarca răspândirea acestora pe întregul teritoriu al României: „Am putea zice că nu este nici un singur sat locuit de români, fie acela orișicât de mic și de neînsemnat, în care să nu le fie mai multor persoane cunoscută o variantă”. Într-adevăr, o descoperim în Bucovina, dar și în Țara Românească, în Moldova, dar și în Transilvania. Itinerarul Maicii Domnului, așa cum este descris în variantele acestei frumoase creații a geniului popular românesc, în forma ei versificată sau narativă, este memorabil. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu îl întreabă, mai întâi pe Sfântul Ioan Botezătorul: „-Sânt-Ioane!/ N-ai văzut,/ N-ai auzit/ De Fiul meu,/ De Fiul lui Dumnezeu/ Și de finul tău?” Sfântul Ioan îi răspunde că de văzut nu L-a văzut, dar de auzit a auzit că prigonitorii „Îl chinuiesc/ Și amar Îl mai muncesc/ Lângă poarta lui Pilat,/ Cea albă de brad,/ Răstignit pe cruce/De măr dulce./ Cu cămașă de urzică/L-a îmbrăcat,/ Cu curea de măcieș/ L-a încins,/ Coroană de spini/ Pe cap I-a pus,/ Trestie sub unghii/ I-a bătut...”
Auzind acestea din gura Sfântului Ioan, Maica Domnului: „Dea­una s-a și pornit/ Pe-un deal mare, ascuțit/ Ca o muchie de cuțit,/ Tot plângând și suspinând,/ Fața albă zgâriind,/ Codiți negre despletind,/ Pe Fiul său căutând”. Unele variante menționează că „a purces Maica Domnului/ Cu opinci de fier/ Și cu cârjă de oțel/ Ca să caute pe Fiul său/ Prin spini,/ Prin mărăcini...”
Durerea ei este împărtășită de întreaga creație: „Și pe unde ea mergea/ Dealul că se năruia,/ Ca ceara că se topea,/ Ca aurul se sleia./”
Pe drum întâlnește „un meșter mare de lemn” care, din vorbă în vorbă, îi mărturisește că el este cel care a făcut crucea pe care a fost răstignit Fiul ei. Mai târziu se întâlnește cu „un meșter de fier vestit”. Acesta îi spune că L-a văzut pe Domnul răstignit și că el este cel care a confecționat cuiele cu care prigonitorii L-au răstignit pe cruce. Aceștia îl îndemnau: „Să le fac să fie mari/ Și cât se poate de tari”. Dar el nu s-a îndurat: „Eu le-am făcut/ Mai mititele/ Și mai subțirele!” Drept răsplată pentru că s-a dovedit om cu inimă bună, Maica Domnului îl binecuvântează să își câștige ușor pâinea cea de toate zilele.

„Până nu m-am dat/ Și nu m-am lăsat,/ N-am văzut/ Fânețe înnoite/ Și flori înflorite”

Când ajunge pe Golgota, la poalele crucii, Îl întreabă pe Domnul nostru Iisus Hristos: „Fiul meu,/ Iubitul meu!/ Da de ce te-ai dat,/ De ce te-ai lăsat/ Să te chinuiască,/ Să te răstignească?” Domnul nostru Iisus Hristos îi răspunde că a acceptat să se jertfească pentru ca întreaga creație să se înnoiască: „-Maica mea/ Și scumpa mea!/ Eu cum nu m-oi da,/ Cum nu m-oi lăsa,/ Că până nu m-am dat/ Și nu m-am lăsat,/ N-am văzut/ Locușor/ De focușor,/ Tăietură de topor,/ Fânețe înnoite/ Și flori înflorite”.
Maica Domnului se apropie de soldații care Îl străjuiau și care mâncau la o masă „friptură de miel grasă,/ De pește și de cucoș/” și îi roagă să i-L dea „pre fiul său,/ Pe Fiul lui Dumnezeu”.
Străjerii râd și răspund în batjocură că i-L vor da când El va învia: „Mielul fript când va zbiera,/ Peștele în blid va înota/ Și cucoșul va cânta,/ Atunci Hristos a învia,/ Și atunci noi că ți L-om da!”
Nu au terminat ei de rostit cuvintele batjocoritoare și minunea s-a și petrecut: „Însă ei nu apuca/ Bine-acest răspuns a da/ Și cucoșul a cântat,/ Mielul pe mas-a zbierat,/ Peștele în blid o-înotat,/ Iisus Hristos a înviat/ Și noi toți ne-am bucurat”.
Această legendă a inspirat o mulțime de colinde: „Umblă maica după Fiu,/ Raza soarelui./ - N-ați văzut pe Fiul Sfânt? Raza soarelui”.
Cine L-a întâlnit, L-a recunoscut cu ușurință: „Că pe fața Fiului/ Scrisă-i raza soarelui/ Și pe frunte luna plină,/ Luna plină cu lumină,/ Pe umeri Îi strălucesc/ Luceferi din rai ceresc!”
Să ne bucurăm dar de Învierea Domnului și să o împărtășim și altora, fiindcă aceluia care crede în ea și o propovăduiește, înțelep­ciunea poporului român îi promite protecția și ajutorul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Pe acel om Maica Domnului îl va lua de mână și îl va conduce „pe cărarea dreaptă/ La mese întinse,/ La făclii aprinse,/ La bucate bune,/ La păhare pline,/ Unde se preumblă sufletele/ Ca albinele!”