Pedagogia colindelor

Încerc să privesc cu ochii copilului de altădată ­sărbătoarea Crăciunului. Mă fac mic, mic. Îmi șterg reperele mentale specifice adultului. Și mă întreb: Ce avea de învățat un suflet ivit pe lume nu de mult timp, ci doar de câțiva anișori, din toată forfota care ­cuprindea satul de odinioară, în zilele premergătoare Nașterii Domnului?

Copilul învăța, înainte de toate, că sărbătoarea necesită o pre­gătire aparte. Ea cere primenire. Postești, cauți să fii mai bun, mai îngăduitor cu ceilalți, mai iertător. Îți deșerți, plin de părere de rău, dinaintea preotului, sacul cu răutăți, care nu-ți lasă sufletul să zboare liber spre cer. Pui o nouă temelie, un început bun vieții tale, făgăduind să lupți cu ispitele, să ocolești mrejele patimilor. Copilul învăța și că toată această luptă culminează cu momentul cuminecării, când Trupul și Sângele Domnului ­devin una cu trupul și sângele tău, reînnoindu-te pe de-a-ntregul.

Poate că lucrul esențial pe care îl învăța un copil, în așteptarea Nașterii Domnului, era că viața omului se orientează, cu totul, spre Dumnezeu, până la detaliile ei aparent banale. Astfel, hrana nu era un simplu mijloc de întreținere a vieții terestre, efemere, ci devenea prilej de comuniune cu Hristos, Cel Care îi dăruia adevărata viață, nepieritoare. De Crăciun, gospodinele coc și astăzi turte, colaci, covrigi. Turtelor li se mai spuneau și „pelincele” sau „pelincuțe”. Aveau formă rotundă pentru că ele închipuie scutecele Domnului, despre care, în popor, se credea că au formă rotundă. Colacii vor împodobi masa de Crăciun, iar colăceii și covrigii vor fi folosiți ca materie de „troc”: gazdele îi vor răsplăti cu ei pe colindătorii care le vor ura la fereastră. Obiceiul de a-i recompensa cu bani a pătruns târziu în satul de odinioară. Asta ­fiindcă banii, gologanii, erau rari? Sau pentru că mentalitatea satului nu era confiscată, cu totul, de mentalitatea materialistă?

Fără colindători, Crăciunul nu era complet

Copilului de odinioară i se mai servea o lecție importantă pentru viață. Învăța de timpuriu că el este ceva, o celulă vie și importantă dintr-un organism social: comunitatea. Nu exista sărbătoare trăită individualist, între patru pereți. În apropierea praznicului Întrupării Domnului, colindatul, ca fenomen social, începea cu „Moș-Ajunul”. Copiii de vârstă mică porneau, de obicei, pe 24 de­cembrie, prin sat cu traistele atârnate de gât. Cu glasurile care înfruntau frigul urau: „Bună di­mineața la Moș Ajun/ Bună dimi­neața la Moș Ajun /Boi, vaci,/ Cai, oi și porci,/ Sănătate/ Bogătate,/ Că-i mai bună decât toate”. Își încheiau urările cu: „Noi ieșim, Dumnezeu intră”, arătând astfel că asupra omului respectiv și a locuinței sale va rămâne binecuvântarea lui Dumnezeu. Nici ­copiii un pic mai mari nu stăteau cu mâinile în sân. Intrau în rolul de „crai” sau de „stelari”. Le ­întrebau pe gazde: „Cine primește steaua frumoasă și luminoasă?/ Stea frumoasă, luminoasă/ De la Dumnezeu trimeasă”. Prin urmare, în satul românesc de ieri și de azi, colindătorii de orice vârstă sunt priviți ca mesageri ai Domnului, ca vestitori ai Nașterii Sale. Colindele nu sunt niște cântece banale, iar colindătorii nu sunt simpli cântăreți care își etalează repertoriul doar pentru a desfăta auzul gazdelor.

„Să vă întind în cer cortul/ Să vă dau Raiul cu totul”

La rândul lor, tinerii mergeau cu Vicleimul sau Irozii. Un teatru popular, asemeni teatrelor din piețele și târgurile medievale, ­care avea darul de a readuce în prezent momentele importante ale Nașterii Domnului, care culminau cu intriga țesută în jurul planurilor urzite de Irod. Începutul Vicleimului era un veritabil memento mori, în care se reliefa importanța pocăinței, lepădării de păcate și a faptelor bune în perspectiva veșniciei, trăită în ­lumina lui Hristos: „Omule, omule, creștinule,/ Părăsește-te de păcate,/ Și fă iscusite fapte/ Că la ceasul cel de moarte/ A te găti nu se poate./ Strâns-ai pre lume/ Și nu știi cui rămâne./ Cine știe cum se va întâmpla,/ Te-or pomeni feciorii ori ba!/ Dar mai bine să-ți fii făclie gata,/ Când se va deschide poarta/ Să mergem la rai,/ Să mergem cântând și dănțuind./ Și pre Domnul lăudând./ Că la vremea cea de apoi/ O vrea să ne cheme și pre noi;/ Să ne dăm seama pre rând/ Câte am făcut pre pământ,/ Nu mai multe, numai toate,/ Numai câte sunt scrise la izvoade./ Veniți ale mele gloate,/ Să vă întind în cer cortul/ Să vă dau raiul cu totul/ Amin”.

Colinda începea de la casa preotului 

Mergând la colindat, copiii și tinerii învățau ce este aceea o ­ierarhie și cât de importantă este ea în viață. Ceata de colindători avea un șef, un vătaf. Acesta nu avea doar sarcina de a conduce grupul colindătorilor, ci și de a-i apăra, în situația în care ceata era primejduită de cei care râvneau să-i deposedeze de bani sau de bunurile primite în schimbul urărilor - colacii, covrigii, carnea sau cârnații de porc, merele, nucile. Pe de altă parte, de obicei, colindatul începea din curtea preotului, copiii sau tinerii primind binecuvântarea sa, înainte de a străbate, de-a lungul și de-a latul, satul. După casa preotului urmau alte case, în funcție de importanța rangului - recunoscut de toți localnicii: se colinda la învățător, la notar, apoi urmau rudele, prietenii, cunoștințele, ­vecinii.

Textele colindelor hrăneau sensibilitatea sufletelor aflate în plină formare. Imaginile poetico-teologice, desprinse din ele, erau pe cât de frapante, pe atât de puternice. În colinde, grâul, de pildă, un aliment esențial în hrana omului, „de ­frumos/ E frumos,/ Că-i fața ­Domnului Hristos”. Tot din textele populare aflăm că ei, colindătorii, „vă vin cu Dumnezeu,/ Să vă mântuie de rău./ Mititel/ Și-nfășețel,/ Fașă albă de mătase,/ Cu scufia de bumbac,/ Bătută cu diamant,/ Iar în vârful scufiței/ Este o piatră nestemată /Ce cuprinde țara ­toată,/ Țarigrad pe jumătate”.

Copiii aflau de la bunica și străbunica un lucru extraordinar: anume că între Crăciun și Anul Nou cerurile sunt deschise. Le văd doar cei curați la inimă, numai aceia care sunt socotiți drepți înaintea lui Dumnezeu. Un mijloc ideal pentru a-i transmite unui suflet fraged că Dumnezeu și sfinții Săi ne sunt aproape, ne ascultă rugăciunile, ne sar în ajutor când ­suntem în necaz sau nevoie.

Tradiția strămoșească îl învăța pe copil și care ar trebui să îi fie prioritățile în viață

Întreaga familie, în straie noi și curate, mergea în zorii sărbătorii Nașterii Domnului la biserică. Se rugau acolo împreună cu vecinii și cunoscuții lor, mulți se împărtășeau, apoi reveneau acasă ducând în desagă o parte din bucatele de curând sfințite de preot. Întreaga familie se așeza în jurul mesei, iar cele din care se înfruptau erau cele sfințite la biserică. Înainte de a se bucura de ele, ­făceau împreună o rugăciune. Și parcă toate (cârnații, sarmalele, carnea de pui sau de porc gătită, cozonacul, colacii, pelincuțele) ­deveneau și mai gustoase.

Anul 2020 a fost unul dificil. Ne-a solicitat toate resursele sufletești, punându-ne în situații cu totul și cu totul noi, provocându-ne stări de angoasă, frică, ­anxietate produse de incertitudinea zilei de mâine. Telemunca și teleșcoala au sporit, în multe cazuri, emoțiile negative. În pofida tuturor restricțiilor (necesare, de altfel) ne putem aminti de cei dragi. Fiindcă sărbătoarea Nașterii Domnului este o sărbătoare a familiei, a comuniunii ­între suflete. Dacă nu îi vom putea vizita, putem, în schimb, să comunicăm cu ei, să le ascultăm cu atenție grijile, nevoile, dorin­țele și, pe cât posibil, să venim în întâmpinarea lor. Le putem trimite daruri, convinși fiind că în aceste vremuri tulburi, ele își recapătă valoarea pe care o aveau odinioară. Poate nu îi vom putea primi în casele noastre pe colindători, dar nimeni și nimic nu ne va împiedica să ne desfătăm, ­ascultând colinde. Și, mai presus de toate, vom fi cu Domnul nostru Iisus Hristos - prin participarea la Sfânta Liturghie și prin împăr­tășirea cu Preacuratul Său Trup și Preacinstitul Său Sânge. Cine ne-ar putea vreodată despărți de El - începutul, sensul, deplinătatea vieții noastre?