Pelerinajul este un mod de a-L cunoaște pe Dumnezeu și pe tine însuți. Pelerinul este acea persoană care dorește să se întâlnească cu Dumnezeu în locurile sacre unde El s-a preaslăvit, să se întâlnească cu sfinții, închinându-se la sfintele lor moaște, întărindu-și credința și iubirea față de Dumnezeu. Pelerinajul este un act spiritual de mulțumire închinată Lui Dumnezeu, dar și un act de asceză și nevoință. Pelerinajul este și un mod de pocăință, dar poate fi motivat și de o dorință puternică de a realiza ceva important. Pelerinajul este o invitație adresată de Dumnezeu omului și răspunsul la această chemare prin credință. Fiecare persoană în parte este un pelerin de la naștere până la mormânt.
Mântuitorul Iisus Hristos a fost Pelerinul prin excelență. El S-a născut în lume ca Om pe când Maria și Iosif se aflau în călătorie, pelerini în Betleem, apoi au călătorit și au locuit vremelnic în Egipt. După un timp au revenit în Galileea și pe la 12 ani Hristos a început a merge în pelerinaj la Ierusalim. În ultimul pelerinaj la Ierusalim, Iisus descoperă sensul cel mai sfânt al pelerinajului - intrarea triumfală în Ierusalimul pământesc reprezintă intrarea în Ierusalimul ceresc. În pelerinajul pe cale spre Emaus cu cei doi ucenici, Iisus-Pelerinul dorește să facă din fiecare pelerin o gazdă primitoare de Dumnezeu. Prin Euharistie, Hristos Se face nevăzut fiindcă era deja interior ucenicilor și a devenit viața vieții lor, rostul sfânt, sensul ultim și deplin al existenței umane sfințite în iubirea veșnică a lui Dumnezeu. Drumul spre Emaus arată că pelerinajul s-a transformat în Euharistie și în Casă vie a lui Dumnezeu, în Biserică, iar Biserica este pelerină, călătorind spre înviere și pregustând viața veșnică a Împărăției cerurilor.
La locurile sfinte de pelerinaj vin pelerini din diferite părți ale lumii, cu gânduri și motivații diferite, această diversitate observându-se cel mai des la marile sărbători. În experiența spirituală a pelerinajului, cei care au credința mai slabă au prilejul să o întărească văzând credința mai puternică a altora; cei care au răbdare mai puțină se întăresc văzând răbdarea altora; cei care se roagă mai puțin și mai superficial se îmbogățesc și se înnoiesc din rugăciunea fierbinte a altora, a tuturor. Pelerinajul trebuie să fie însoțit de rugăciuni, de priveghere, de spovedanie, de împărtășire euharistică, de convorbiri duhovnicești cu alți pelerini, și astfel devine un izvor de bucurie și pace interioară, un prilej de îmbogățire spirituală. Pelerinii duc cu ei acasă și în lume ce au primit din întâlnirea cu locurile sfinte, cu sfinții pe care îi cinstesc sau venerează, pacea și bucuria, lumina și sfințenia locurilor sfinte. Pelerinajul, ca eveniment misionar, este o sărbătoare a vieții luminată de sfințenie, o icoană și o pregătire a bucuriei veșnice în prezența lui Dumnezeu. Pelerinajul sfințește timpul vieții pământești și îl deschide spre veșnicie. Pelerinii în fiecare pelerinaj trăiesc taina sfințirii timpului și bucuria întâlnirii cu Hristos și cu sfinții.
În trecut, oamenii nu dispuneau de mijloace de transport pentru a ajunge în timp scurt dintr-un loc în altul. Luând exemplul divin, apostolii şi ucenicii au devenit pelerini în vestirea Evangheliei. Fără mijloace moderne de călătorie, ei au străbătut la pas, de la Ierusalim, tot Orientul şi Occidentul. Doar dacă ne gândim la Sfântul Apostol Pavel, care în cele trei călătorii misionare a străbătut Arabia, Palestina, Antiohia, Cipru, adică 2.400 de kilometri doar înainte de a ajunge în Europa Continentală - de unde a văzut Roma, Iliricul şi Tesalia, ajungând după o pioasă tradiţie până în Spania -, doar aşa putem înţelege dimensiunea apostolică a pelerinajului. Astfel, o scriere din secolul I, Didahia celor 12 Apostoli, îi numeşte pe creştini „cetăţeni ai cerului, care nu au în lumea aceasta cetate stătătoare”, ci sunt pelerini spre Împărăţia lui Dumnezeu. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, sirian de origine, a călătorit până la Roma ca să dezvinovăţească religia creştină în faţa împăratului Marc Aureliu. În secolul al VI-lea, în împărătescul Constantinopol, partea de început a sfintei slujbe se desfăşura pe străzile oraşului. Clericii şi credincioşii, în frunte cu episcopul cetăţii, cântau imnuri procesionale, călătorind împreună spre biserica în care avea loc săvârşirea Liturghiei. Ceea ce numim astăzi „antifoane” şi însuşi imnul Sfinte Dumnezeule au fost, mai întâi, cântări de procesiune a poporului din Constantinopol. Când cetatea Constantinopolului era înconjurată din toate părţile de avari şi perşi, creștinii au luat icoana Maicii Domnului şi Lemnul Sfintei Cruci şi au mers cântând pe zidurile oraşului, aducând rugăciuni Lui Dumnezeu, ajutorul venind imediat. Ca o minune, Constantinopolul a fost eliberat ca urmare a pelerinajului, aşa cum menţionează cronicile bizantine.
După Edictul de la Milan (313), Împărăteasa Elena, mama Împăratului Constantin, face în 326 un pelerinaj la Locurile Sfinte de la Ierusalim. Cu această ocazie sunt descoperite Sfânta Cruce și mormântul Mântuitorului, iar Împăratul Constantin construiește mai multe biserici pentru creștini (pe Muntele Măslinilor, la stejarul din Mavri, la Betleem). Eusebiu de Cezareea menționează pe „credincioșii lui Hristos” care soseau din toate colțurile lumii pentru practicarea cultului la templu și a primi botezul. Una dintre cele mai vechi relatări despre un pelerinaj creștin la Ierusalim este a unui pelerin anonim care pleacă din Galia spre Palestina, prin Italia, pe la anul 333. După a doua jumătate a secolului al IV-lea pelerinajul s-a îmbogățit cu noi elemente: cultul sfinților, cinstirea sfintelor moaște, unele practici liturgice etc. Mai târziu apar vizitele la părinți duhovnicești cu viață sfântă, unii dintre ei devenind la rândul lor pelerini. Pelerina Egeria este originară din părțile Spaniei de astăzi și în jurnalul său de călătorie prezintă amănunte importante din pelerinajul la Ierusalim din anii 381-384, vizitele la unele așezări monahale și la mormintele martirilor.
Bucuria euharistică, dar şi necazurile au fost trăite de către Biserică prin actul liturgic al pelerinajului. Astfel, suntem pelerini în Duminica Ortodoxiei, cu icoanele în mâini şi în suflet, suntem pelerini cu lumânările aprinse în Vinerea Mare şi, mai ales, în noaptea cea luminoasă a Sfintei Învieri. Evenimente liturgice prin care Biserica nu poate să-şi manifeste bucuria doar în interiorul lăcaşului de cult, ci iese în pelerinaj în exterior, în cetate şi în lume.
Pelerinajele au avut de-a lungul veacurilor o influență benefică asupra vieții persoanelor și popoarelor: au contribuit la întărirea și înnoirea vieții religioase, au consolidat identitatea și unitatea spirituală a comunităților umane dintr-o regiune, au contribuit la apropierea între Biserici naționale diferite și între grupuri etnice diferite, au contribuit la îmbogățirea culturii popoarelor și au imprimat civilizației umane universale dinamica progresului spiritual, căutarea sacrului și a vieții veșnice.
Pelerinajul adevărat este o multiplă binecuvântare pentru persoane și popoare mai ales când devine răspuns la apelul-îndemn: „Căutați pacea cu toți și sfințenia fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12, 14).
Viața omului este o călătorie continuă a cărei finalitate este Împărăția cerurilor, respectiv întâlnirea cu Dumnezeu.
