Petre Ţuţea: „Am purtat ideile şi credinţa precum poartă vântul microbii“

Economist, publicist, eseist şi filosof, Petre Ţuţea este considerat ca fiind cea mai importantă personalitate a mişcării gândiriste. Apreciat ca fiind „geniul prin excelenţă“ de către Cioran, Ţuţea îşi atribuie doar calitatea de a fi un ţăran, ţăranul întruchipând după el omul absolut. Un autentic Socrate dâmboviţean, Ţuţea realizează în a doua parte a vieţii sale că trebuie să se deparaziteze de filosofie, de „păducherniţa metafizicii“, de logica acestei lumi, întrucât intelectul este dat omului nu ca să cunoască adevărul, ci ca să-l primească.

Pe 3 decembrie 1991, după patru decenii de urmărire comunistă, Petre Ţuţea urma să îşi primească sfârşitul, într-o rezervă a Spitalului „Cristiana“ din Bucureşti. Înconjurat de ziarişti, marele filosof răspundea lucid întrebărilor acestora. „Domnule profesor, ar trebui scrisă o istorie a închisorilor comuniste, acolo unde dumneavoastră aţi fost batjocorit?“, se aude întrebarea reporterului. „Nu, pentru cinstea poporului român. Dacă spun că am fost pălmuit, întinez strălucirea poporului român. Nu vreau să umilesc, jelindu-mă, poporul român.“ Întrebat în continuare despre viitorul poporului român, Petre Ţuţea răspunde: „Cred în viitorul lui, de aia a şi suferit. Uite, acum dacă mă puneţi la zid pentru poporul român, aş striga: «Excelsior»“.

Astfel şi-a încheiat viaţa cel ce a fost numit un Socrate provincial: vorbind, aruncând săminţe pretutindeni, considerându-se, după propriile lui cuvinte, „un popă“, care nu are parohie, „dar spovedeşte pe unde apucă“.

O viaţă plină de frământări

Petre Ţuţea se naşte pe 6 octombrie 1902, în satul Boteni, Muscel, în familia unui preot. Va studia la Liceul „Neagoe Basarab“ din Câmpulung-Muscel şi la Liceul „George Bariţiu“ din Cluj. Va urma apoi Facultatea de Drept la Universitatea din Cluj, dar şi la Universitatea Humboldt din Berlin. În urma studiilor universitare va deveni doctor în drept administrativ.

Începând cu anul 1930, va colabora la diverse publicaţii naţionaliste, în special la ziarul „Cuvântul“, condus de filosoful Nae Ionescu. Aici va avea colegi precum: Constantin Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Radu Gyr şi alţii, împreună contribuind la realizarea unei efervescenţe intelectuale în acea epocă.

După 1940 şi până la instaurarea regimului comunist va ocupa funcţiile de şef de serviciu şi apoi de director în Ministerul Economiei Naţionale.

După venirea comuniştilor, Petre Ţuţea este arestat şi condamnat la 13 ani de închisoare, executaţi între 1948-1953 şi 1956-1964 prin diverse penitenciare, ca Jilava, Ocnele Mari, dar mai ales la Aiud. Amintindu-şi despre acele clipe, povestea: „Treisprezece ani de închisoare... Aveam doar o hăinuţă de puşcăriaş. Ne dădeau o zeamă chioară şi o mămăligă friptă. M-au bătut... M-au arestat acasă. Nici nu ţin minte anul... Când m-au anchetat am leşinat de bătaie. Nu pot să vă povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităţi“.

Va ieşi din închisoare cu sănătatea şubrezită şi va continua să fie persecutat de comunişti, care în mai multe rânduri vor descinde în locuinţa sa, confiscându-i scrieri ca „Tratatul de antropologie creştină“ sau copii ale proiectului „Prometeu“. Din cauza acestei persecuţii nu a publicat prea mult înainte de 1989, însă după prăbuşirea regimului comunist scrierile sale au început să fie tot mai receptate, iar interviurile cu el au fost difuzate prin toate mediile.

Împăcat cu Dumnezeu, cu poporul său şi cu sine, Petre Ţuţea va trece la cele veşnice pe 3 decembrie 1991, declarând că dacă ar da timpul înapoi nu ar schimba nimic, că ar vrea ca viaţa lui „să fie exact aşa cum a fost“.

Fără Dumnezeu nu poţi cunoaşte sensul existenţei umane

Întocmai ca şi bunul său prieten Emil Cioran, Petre Ţuţea s-a născut într-o familie de preot, acest lucru nefăcându-l să se gândească în primii ani ai vieţii sale la Dumnezeu sau la credinţa creştină. Mintea îi zbura la diversele curente de opinie politică, la registre filosofice, la abstracţii raţionale şi nicidecum la credinţa creştină întruchipată, aşa cum avea să spună mai târziu, „în băbuţa care stă în faţa icoanei Maicii Domnului“.

Ca mulţi alţii, filosoful va face cunoştinţă cu Dumnezeu în închisoare. Aici recunoaşte purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi petrece împreună cu El. Realizează că „fără asistenţa dumnezeiască nu pot şti nici cine sunt, nici ce este lumea, nici dacă are vreun sens sau nu, nici dacă eu am vreun sens sau nu“. Pleiada de personalităţi şi oameni cu viaţă sfântă întâlniţi în închisorile comuniste îl face pe Ţuţea să se întrebe cum este posibil să suporţi atâta suferinţă şi cine o poate opri. „Când am văzut, în închisoare, că tot regimul care mi se aplică e inoperant - puteam eu, ca om, să-mi explic asta? Şi atunci m-am gândit că există o forţă supracosmică, transcendentă, numită Dumnezeu. Numai El putea face isprava asta, ca eu să scap de înlănţuire. Pentru că, personal, nu mă pot dezlănţui şi elibera. Iar a vieţui acolo, la închisoare, fără asistenţa Lui, nu se poate; au fost oameni care au murit... Atunci s-a născut în mine credinţa nelimitată în atotputernicia şi atotbunătatea divină“.

„Fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor“

Odată cu această revelaţie, Ţuţea îşi va îndrepta viaţa către Dumnezeu şi către Biserică. Doar aici, în sânul Bisericii, poţi spune că exişti: „În Biserică eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul“. Numai creştinul poate supravieţui în această lume şi o poate schimba după chipul său, pentru a fi aşa cum a ieşit din mâna lui Dumnezeu, „bună foarte“. După Ţuţea, creştinul este singurul care „poate coborî Absolutul la nivel cotidian“.

În ultimii ani ai vieţii, marele gânditor a scris o antropologie creştină în şase capitole. Pretutindeni a ţinut să sublinieze că „fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri“. Însă cu Dumnezeu, omul nu este străin de sine, nu este singur. Prin rugăciune, omul poate lua contact cu Dumnezeu şi realiza cine este: „Gândită creştin, rugăciunea ne arată că umilinţa înalţă, iar nu coboară pe om“.

Realizarea de către om că nu poate face nimic fără Dumnezeu, îl poartă pe acesta la umilinţă, pentru a-L apropia pe Dumnezeu de el: „Să te autodispreţuieşti zilnic, pentru ca în golul lăsat în tine, să poată încăpea Dumnezeu“.

„Dumnezeu ştie cât de Socrate sunt!“

Petre Ţuţea a fost consirat de către toţi intelectualii vremii sale un veritabil Socrate al meleagurile noastre, datorită darului de a vorbi, de a întreba şi de a naşte pretutindeni alte semne de întrebare. Ştia cum să-şi farmece auditoriul, deşi nu era profesor şi nici nu ţinuse conferinţe. În acest sens este de bun prilej să amintim mărturia unui gardian care, întrebat de superiorii închisorii ce înţelege din ce vorbeşte Ţuţea, răspunde: „Nu înţeleg nimic, dar e o grozăvie!“

Asemenea lui Socrate ştie să vorbească şi să nască interesul „publicului“ prin ideile sale. Este ca şi cum ar semăna. Chiar el mărturiseşte: „Am purtat ideile şi credinţa precum poartă vântul microbii“. Deşi iubeşte filosofia şi silogismele: „la urma urmelor, are şi filosofia acces la adevăr“, recunoaşte superioritatea credinţei. Gândirea nu este decât o capcană în drumul spre cunoaşterea divină, adevărata cunoaştere: „Dacă omul nu e favorizat de divinitate, nu ştie nimic. Dacă e un simplu căutător al adevărului, caută neaflând şi ştie neştiind“.