Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Policarp, un sfânt cu numele primit după filantropia sa

Policarp, un sfânt cu numele primit după filantropia sa

Un articol de: Valentin Cocan - 23 Feb, 2020

Având binecuvântarea mamei sale adoptive și a lui Dumnezeu, tânărul evla­vios împărțea cu îndestulare săracilor, preștiind că după om, din toată avuția câtă are, nimic nu va rămâne, afară de numele cel cinstit și de faptele pe care le-a făcut în această lume. Dar hambarele nu se goleau. Pentru aceea mama sa, Calisto, i-a zis: „De acum te voi numi Policarp, care înseamnă multe roade”.

Biserica îl prăz­nuiește astăzi pe cel în care Dumnezeu a strălucit cu putere, pe Sfântul Policarp al Smirnei, pe vlăstarul mult roditor ce a răsărit în cetatea Efes ca dintr-un pom al vieții, din acei părinți, după trup, Pancratie și Theodora, în anul 68 (d.Hr.). Acești doi soți se aflau în rânduiala creștinească, erau evlavioși și înstăriți, iar pe cât le era avutul de mare, pe atât le era și inima de cuprinzătoare și de largă față de săraci. Auzind de buna lor purtare întru Hristos, mai-marele cetății îi închide pe aceștia în temniță, deși Theodora își purta  pe atunci în pântece vlăstarul. Aici avea să se nască cel numit mai târziu Policarp. Pruncul este ocrotit de un înger și încredințat unei văduve bogate pe nume Calisto (adică cea mai frumoasă), împodobită cu lucrări bune, care îl va numi pe acesta după numele tatălui său: Pancratie.

Tânărul se arăta priceput în toate deprinderile școlărești, iar cu osebire în faptele creștinești; era ascultător, grabnic următor al cuvintelor folositoare, se străduia să îi iubească pe toți, lucra smerenia, blândețea, înfrânarea, înțelepciunea; Pancratie își găsea însă deplina bucurie în săvârșirea de milostenii.

Îndrăgostit de chipul viețuirii dumnezeiești

Mama lui adoptivă, Calisto, trebuind să plece într-o călătorie, i-a încredințat gospodăria. Însă atunci când tânărul Pancratie a mers să descuie hambarele cu merinde pentru a rândui cele pentru casă și slujitori, el nu prididea să își deschidă și inima față de cei aflați în nevoi. În acest chip, Pancratie a golit toate hambarele, fără ca maica sa după duh să știe. La auzul veștii, ea s-a îndoit întâi, iar când a văzut realitatea s-a întristat, deși cunoștea inima tânărului înclinată spre bunătate și dărnicie. Dar Dumnezeu a umplut iarăși jitnițele văduvei cu asupra de măsură. După ce a văzut aceste lucruri, Calisto l-a îmbrățișat fierbinte pe fericitul Pancratie, zicând: „Fiul meu preaiubit, de astăzi înainte dă săracilor cât este nevoie. Mai mult, de acum nu te voi mai numi Pancratie, ci Policarp, care înseamnă multe roade (πολύ καρπός)”.

Fericitul bărbat avea o fire sensibilă. Era postitor, mânca foarte puțin. Îndrăgostit de chipul viețuirii dumnezeiești, la vârsta de 25 de ani cere blagoslovenie de la mama sa adoptivă pentru a i se alătura Sfântului Apostol Ioan, care propovăduia în acea vreme prin părțile Asiei. Alături de Sfântul Apostol, de Sfântul Ignatie Teoforul și de Preacuviosul Vucol, colindă din ținut în ținut, suferind grele încercări.

După aceste rele pătimiri, Apostolul Ioan îl așază pe Vucol (care se tâlcuiește păstor, βουκόλος) la cârma comunității din Smirna, Asia Mică, una dintre cele șapte Biserici către care se adresează îngerul Domnului (Apocalipsa 1, 11), iar pe lângă darul hirotoniei întru episcop, i-l încredințează acestuia și pe Policarp. Sfântul Vucol îi era tânărului ca un părinte, iar Policarp fiu duhovnicesc; în toate se ajuta episcopul de Policarp, dăruindu-i acestuia sarcina îngrijirii de săraci și văzându-i sârguința și curăția, îl hirotonește preot.

Episcopul făcător de minuni

La moartea Cinstitului Vucol, episcopii adunați îl hirotonesc pe Policarp, cel cu gândul dumnezeiesc, în locul acestuia. Sfântul Policarp, floarea cea cu multe roade a cetății Smirna, începe pe această cale a-I aduce lui Hristos roduri cuvântătoare; el nu contenea a-și sfătui turma, învățând pe fiecare cuvântul Evangheliei. El însuși este pilda cea mai grăitoare. Reușește să stingă un incendiu iscat în cetate, vindecă un demonizat și pune stavilă ploilor ce amenințau să strice recolta. Policarp îi face o vizită episcopului Anicet, care păstorea comunitatea din Roma, pentru a cădea de acord în ceea ce privește data prăznuirii pascale; o dată comună pentru Orient și pentru Occident nu s-a stabilit, fiecare având să serbeze după legea primită de la înaintașii lor, rămânând, după cum spune troparul, „părtaș obiceiurilor Apostolilor”.

În această cetate și-a primit sfântul și cununa muceniciei. Relatarea ne este redată de bunul său prieten, Sfântul Ignatie Teoforul, în Epistola către Smirneni, citată și de istoricul Eusebiu al Cezareei (Istoria bisericească, XV, 10, 1-46). 

Bătrânul Policarp, un pericol la adresa Cezarului 

Sfântul Ignatie ne spune la începutul scrisorii sale că martiriul Sfântului Policarp a pus stavilă persecuției creștinilor. Astfel, după ce mai mulți creștini au fost aruncați drept hrană leilor, Dumnezeu, Care a vrut să se arate în Policarp lucrările Sale (Luca 9, 3), a îngăduit și martiriul acestuia. Sfântul a fost vestit printr-un vis, în care se făcea că îi arde perna, care îi va fi sfârșitul.

Căutat fără încetare, Policarp s-a gândit că întru Domnul îi era toată nădejdea, iar nu în fugă. După ce l-au aflat într-o oră târzie din noapte, cei trimiși s-au minunat cum de se făcuse asemenea caz pentru un bătrân; însă sfântul i-a primit cum se cuvine, oferindu-le odihnă și hrană. Pe când soldații se ospătau, Policarp se hrănea cu rugăciunea. Adus într-un final în fața mai-marilor cetății, sfântul refuză să jure pe destinul Cezarului (dacă la început Augustus primea să i se aducă rugăciuni doar pentru sănătatea sa, salus Augusti, acum situația evoluase în rugăciuni pentru genius Augusti, ca mai apoi să se ajungă la rugăciuni adresate divus Augusti) și să-L insulte pe Hristos, spunând că: „De optzeci și șase de ani Îl slujesc și nu mi-a făcut nici un rău. Cum aș putea să Îl hulesc pe Împăratul meu?”, neînfricoșându-se nici de puterea lor și nici de fiarele sălbatice. Leul iscoditor, vrăjmașul oamenilor, a ațâțat și mai mult inimile gloatei și, cum îi cuprinsese pe de-a-ntregul întunericul urii, a început să strige la unison să fie ars de viu, întrecându-se totodată în râvna de a procura cele necesare focului.

Părtaș cu mulțimea mucenicilor la potirul lui Hristos

Dumnezeu însă, Care e bun platnic și Care cu aceeași cinste îi dăruiește pe cei care I se dăruiesc, i-a dat Sfântului Policarp bărbăția de a îndura focul, refuzând să fie pironit pe un lemn. Chiar mai mult, fericitul bărbat Îi mulțumește Domnului că l-a învrednicit a fi părtaș „cu mul­țimea mucenicilor la potirul lui Hristos”. Priveliștea nu era dezolantă, ci întocmai cum Hristos pe Cruce e înfățișat într-un dulce somn, așijderea și mucenicul Policarp se afla în mijlocul focului „precum o pâine când se coace sau ca aurul și argintul când este curățat în cuptor”. În cele din urmă, văzând tăria lui, cineva din mulțime apucă un cuțit și se duce să sfârșească cu sfântul; sângele care a curs, după mărturia Sfântului Ignatie, a stins focul. Trupul acestuia a mai fost încă o dată topit în foc, iar după aceasta, creștinii au luat moaștele acestuia, „mai valo­roase decât cele mai pre­țioase pietre și mai încercate decât aurul”.

De la Sfântul Policarp ne-a rămas și o scriere, anume Epistola către Filipeni, către o comunitate încreștinată de Sfântul Apostol Pavel. În aceasta, el îi îndeamnă pe creștini ca rodul credinței lor în Hristos să fie virtuțile înmiresmate ale dragostei, curăției, dreptății și milosteniei, care să se înalțe de-a pururea înaintea lui Dumnezeu. Această epistolă, conform mărturiei Fericitului Ieronim, era citită la sfintele slujbe în Asia Mică.

Citeşte mai multe despre:   Sfantul Policarp