În ziua de 8 august 1870, la Ploiești izbucnea o mișcare prin care un grup de 200 de cetățeni, în frunte cu Alexandru Candiano Popescu, prelua conducerea orașului și anunța că la București domnitorul Carol fusese detronat, iar puterea era exercitată de un nou guvern condus de Ion C. Brătianu. Pe seară, de la București a sosit un batalion de soldați care a restabilit ordinea și i-a arestat pe zurbagiii care încercaseră să destabilizeze orașul și țara.
În procesul desfășurat la Târgoviște, 41 dintre răzvrătiți au fost acuzați de complot, dar jurații i-au achitat, în mod neașteptat, găsindu-i nevinovați. Domnitorul Carol era pe punctul de a abdica după acest verdict, dar a renunțat. Presa vremii scria că, la Ploiești, Candiano Popescu proclamase Republica. Dar, povestea nu s-a oprit aici, căci a existat și o istorie post-factum.
La mai bine de două decenii de la eveniment, un martor al zilei de 8 august 1870 avea să publice un autodenunț: „Astăzi, când sper că s-a prescris vina mea contra monarhiei, am curajul s-o spun cu mândrie. Da, am fost unul dintre cei mai aprigi susţinători ai ordinii în Republica Ploeştilor’’. Autorul care scrisese aceste cuvinte, într-o schiță plină de umor, intitulată „Boborul’’, era nimeni altul decât Ion Luca Caragiale. Din acel moment, receptarea faptelor din 8 august 1870 s-a făcut doar în notă comică. Ce mai putea fi spus după marele Caragiale? A contat și lunga și, mai ales, glorioasa domnie a regelui Carol I, în care răzvrătiții din 1870 i-au fost colaboratori de nădejde în opera de modernizare a țării și toată lumea a dorit să uite acel episod. De aceea, explicația oferită de I.L. Caragiale a convenit tuturor, chiar și marelui nostru istoric Nicolae Iorga, care a calificat faptele drept „o copilărie, o încercare de operetă comică”.
Odată cu proclamarea Republicii Populare Române, cu instaurarea regimului comunist, acțiunea din 1870 a fost reevaluată, mai ales că istoria se scria în acele vremuri de pe pozițiile luptei de clasă. Evenimentele de la Ploiești din august 1870 se potriveau acum ca o mănușă acestui context: românii nu-i iubeau pe regi, ei erau în esență republicani și antidinastici. Astfel, vreme de o jumătate de secol, istoriografia română a vorbit despre mișcarea antidinastică și Republica de la Ploiești, cumva o precursoare a Republicii Populare de la 1948…
„În aparenţă, după statistica formelor din afară, românii posedă astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Dar, în realitate, toate acestea sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr…”, scria Titu Maiorescu, în anul 1868, în eseul-manifest „În contra direcției de astăzi în cultura română”. El prezenta situația unei țări care, cu entuziasm, trecuse de la modelul fanariot la cel occidental. Dar acumulările istorice și fundamentul pe care acest model se construise în sute de ani în Apus, în mod natural, lipseau din peisajul nostru, iar copierea era doar o „formă fără fond”. Aceasta era România anului 1870! Cei care militaseră pentru modernizarea țării și introducerea modelului de civilizație occidental erau liberalii radicali ori moderați, între care Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a însemnat o accelerare a modernizării, grație numeroaselor reforme pe care acesta le-a realizat, copiind modelul francez. În momentul în care tendințele autoritare ale lui Cuza au deranjat întreaga clasă politică, el a fost silit să abdice, iar în locul său a fost adus principele Carol de Hohenzollern.
În 1870, Carol era domn al țării de patru ani, timp în care începuse să înlocuiască modelul francez cu cel prusac, inclusiv în viața politică, forțând liniile Constituției de la 1866. Construirea căilor ferate și accelerarea procesului de înnoire a țării au adus aici o mulțime de specialiști din spațiul central și vestic al Europei, care au
devenit veritabili
agenți ai modernizării. Doar pentru construcția căilor ferate au ajuns în țară peste 15.000 de muncitori și ingineri din străinătate, și alături de ei o mulțime de aventurieri. Acest fapt l-a determinat pe Eminescu să spună că România devenise un El Dorado al Balcanilor, în care străinii veneau pentru a se îmbogăți ușor, dar nu valorificând aurul, ci exploatându-i pe români și vânzându-le la prețuri uriașe produsele civilizației occidentale.
Românii vedeau cum se înfăptuia modernizarea, însă chiar „apostolii” acesteia, liberalii radicali, își puneau întrebarea: cine face modernizarea și în beneficiul cui? Răspunsul era limpede, al străinilor. Reputați istorici, precum Daniel Chirot, Ivan Berend, Gyorgy Ranki, care au analizat fenomenul modernizării „periferiei europene” şi implicit a spaţiului românesc din perspectiva economică, au concluzionat că aceasta a vizat integrarea zonei în sistemul economic european de tip capitalist, în beneficiul marilor puteri occidentale. Unul dintre mobilurile externe ale racordării noastre la tiparele civilizaţiei occidentale era şi acela de exploatare a resurselor de materii prime, de a folosi piaţa locală ca debuşeu pentru produsele industriale şi pentru exportul de capital. Occidentul industrializat atrage periferia europeană „într-o plasă de dependenţe economice într-o asemenea măsură, încât dezvoltarea economică prieşte mai mult investitorilor străini decât băştinaşilor”, nota un istoric occidental. Acele capitaluri franceze, germane, engleze se înfruntau chiar pentru acapararea pieței locale, sprijinindu-se pe ajutorul liderilor unor curente politice. Carol I este interfața cea mai vizibilă. El sprijinea direct capitalurile germane. Îl avea alături pe Henri Strousberg, constructorul căii ferate. Astfel, neamțul, personificat de Carol, și evreul, personificat de Strousberg, devin cumva personajele cele mai nepopulare ale epocii.
Din aceste considerente se naște dorința de a se căuta o cale în care românii să facă modernizarea și tot ei să fie beneficiarii. Inițiatorii acestei idei sunt foștii lideri ai Revoluției de la 1848, liberalii radicali Brătianu, Rosetti, secondați de o generație mai tânără, Carada, Candiano Popescu etc. Cu experiența anterioară a luptei politice, a Revoluției de la 1848, a Unirii de la 1859, a loviturii de detronare a lui Cuza, ei pregătesc o veritabilă revoluție, prin care se încearcă îndepărtarea lui Carol I de la tron. Tiparul era cel de la 1848, adică izbucnirea unor insurecții în mai multe orașe ale țării, care să culmineze cu Bucureștiul și preluarea puterii. Unul dintre aceste centre era Ploieștiul, deoarece aici exista o puternică mișcare liberală și un lider ambițios, Alexandru Candiano Popescu.
Vremea marilor revoluții apusese
Dar totul depindea de soarta războiului franco-prusac, izbucnit în iulie 1870, căci poziția lui Carol putea fi întărită de o Prusie învingătoare. Astfel, liderii naționali au amânat declanșarea acestei revoluții periculoase, care putea duce chiar la ruperea unirii, risc care nu existase la 1848. Pe neașteptate, la Ploiești, consemnul nu a fost respectat și Candiano a dat startul mișcării din 8 august 1870 cu rezultatul cunoscut deja.
La 150 de ani de la aceste evenimente ale anului 1870, în lumina celor mai noi cercetări bazate pe documente, totul ni se înfățișează diferit în raport cu ceea ce s-a scris până acum. De aceea, putem conchide că ce s-a întâmplat la Ploieşti a fost executarea impecabilă, ca la carte, a unor instrucţiuni care făceau parte dintr-un plan al unei revoluţii naţionale. O interfaţă locală, singura declanşată şi vizibilă, a unei revoluţii care a fost anulată in extremis în restul ţării. A fost, fără îndoială, ultima mare încercare de revoluţie românească în secolul al 19-lea!
După 8 august 1870, s-a renunţat la organizarea de acţiuni revoluţionare. Vremea marilor revoluţii apusese şi în Europa. Era timpul dezbaterilor în cadrul instituțiilor democratice, și nu în stradă. Întâmplările ulterioare petrecute în Bucureşti, ecourile afacerii Strousberg în parlament, nu au fost decât scene izolate ale revoltei contra agenţilor modernizării, care s-au dovedit a fi mai pragmatici, mai puternici decât au crezut liberalii radicali. Putem conchide că la Ploieşti a avut loc ultima manifestare a spiritului revoluţionar paşoptist, cu scopul de a duce mai departe procesul modernizării, dar românii să fie cei care înfăptuiesc acest lucru, şi nu străinii.
