Șerban Mironescu: „Părintele Daniil - cea mai puternică personalitate pe care am cunoscut-o”

Șerban Mironescu, fiul profesorului Alexandru Mironescu, a fost unul dintre studenții arestați în anul 1958 în lotul Rugului Aprins. Activitatea sa prin care și-a ajutat tatăl în convocarea întâlnirilor care se desfășurau în apartamentul din București în care locuiau a fost considerată subversivă de poliția politică din timpul regimului comunist...

Șerban Mironescu s-a născut la 4 octombrie 1935 în comuna Domnești, lângă București. A urmat filologia clasică la Universitatea București, numai că a fost arestat la finalul studiilor, astfel încât a fost obligat să le încheie mult mai târziu. A fost condamnat la 8 ani de muncă silnică și a trecut prin penitenciarele Jilava, Periprava, Giurgieni și Ostrov. După eliberarea petrecută în ziua de 23 ianuarie 1963, și o perioadă de grele încercări, va lucra la Biblioteca Academiei Române și apoi la Institutul de Istoria a Artei al Academiei - fără a-i fi însă valorificate adevăratele sale calități și studii. În anii ’80 va emigra definitiv în Elveția pentru a se alătura astfel celor apro­piați (mama, Maria Mironescu, și sora sa Ileana Mironescu Sandu cu familia acesteia). În Elveția a avut activități minore, inclusiv cea de bibliotecar. Șerban Mironescu pleacă la Domnul în anul 2008, iar la dorința sa fermă rămă­șițele pământești i-au fost aduse peste câțiva ani în România, fiind depuse în cimitirul Bellu din București, alături de cele ale părinților.

Șerban Mironescu, împreună cu sora sa Ileana, face parte din gene­rația urmașilor partici­pan­ților la Rugul Aprins. Aceștia frecventau Mă­năstirea Antim, alături de pă­rinți, încă din copilărie. Se întâlneau acolo cu alți tineri, prieteni de familie și confrați, precum Lidia, fiica Părintelui Dumitru Stăniloae, fiicele arhitectului Constantin Joja, fiica lui Anton Dumitriu etc. Din păcate, suferința ulterioară a acestor tineri a fost pe măsura suferinței părinților arestați sau hărțuiți de regimul comunist (vezi articolul nostru „Jertfa familiilor membrilor Rugului Aprins”, Ziarul Lumina, 4 decembrie 2024)...

Încă din copilărie Șerban Mironescu a avut parte de o educație aleasă, iar prietenii tatălui său aveau să-l marcheze pentru întreaga viață. În cele foarte puține scrieri pe care ni le-a lăsat, acesta își amin­tește: „Iniţiativa Rugului Aprins i-a aparţinut lui Sandu Tudor care era fără îndoială şi animatorul acestui grup, în aşa fel încât destinul acestuia se confundă aproape cu destinul său... Un bărbat de o frumuseţe remarcabilă, de o eleganţă vestimentară în secolul care comporta câteodată unele elemente de dandism... Era o personalitate extraordinară, cea mai puternică pe care am cunoscut-o vreodată în viaţă, şi m-a marcat considerabil datorită faptului că l-am cunoscut din prima copilărie, deoarece devenise la începutul anilor ’30 prietenul intim al tatălui meu, Alexandru Mironescu, şi se afla aproape zilnic la noi acasă; de altfel, tatăl meu s-a convertit la acea epocă sub influenţa lui. Întotdeauna am văzut în el pe îndrumătorul meu spiritual” (cf. revista Memoria, nr. 62 / 2008, p. 60).

Această filiație de ordin spiritual avea să continue și după ce Părintele Daniil Sandu Tudor s-a retras în viața monahală, fiind stareț la Schitul Rarău. Studentul Șerban Mironescu și-a petrecut mai multe vacanțe acolo, pe Muntele Rarău, unde îi va regăsi sau cunoaște pe alți studenți care la rândul lor l-au frecventat pe Părintele Daniil. Descinderile din anii ’50 ale Părintelui Daniil în Capitală însemnau tot atâtea reîntâlniri cu confrații Rugului Aprins și se petreceau mai ales acasă la Alexandru Mironescu. Șerban Mironescu era trimis de tatăl său să îi convoace verbal pe câțiva din audiență. Această activitate, dar și faptul că l-a frecventat pe duhovnicul său pe Muntele Rarău, avea să-i fie imputată ulterior. A fost arestat de acasă, în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, alături de tatăl său și de Părintele Daniil Sandu Tudor - găzduit atunci, pentru câteva zile, chiar în apartamentul lor, în București.

După eliberare a fost obligat să se angajeze muncitor într-o fabrică din București. Acolo Șerban Mironescu a avut un groaznic accident, din care a scăpat cu greu, după cum urma să noteze tatăl său: „M-am în­tors acasă. Fata e la telefon și îmi spune: Tată, Șerban a avut la fabrică un mic accident... s-a ars cu acid azo­tic... pe față... pe gât... e la spital... știi, el nu spune nicio­dată... cică n-ar fi grav (...) Arsuri mari pe obraz, și de jur împrejurul ochilor... dar, pare-se, e mai mult impresionant decât grav... Atâția ani, departe de noi, n-a avut nimic, și-acum... ce s-ar fi putut întâmpla! - câțiva milimetri până la lumina ochilor... Așa e viața aceasta, dar nu ne dăm bine seama, suntem mereu înconjurați de mii de primejdii, văzute și nevăzute... dar e pace în sufletele noastre...” (Alexandru Mironescu, Floarea de Foc, Ed. Eikon, București, 2019, p. 346).

Nu se știe în ce măsură acest accident a jucat un rol definitoriu în viața personală a lui Șerban M.. Dintr-un bărbat foarte frumos, chiar și după ieșirea din închisoare, în urma acestui accident, chiar dacă și-a revenit, fața sa nu a mai fost aceeași. Până la finalul vieții Șerban Mironescu nu și-a mai format o familie, a fost un singuratic. În pofida vocației neîndoielnice pentru filologia clasică, nu și-a valorizat cu adevărat talanții. A scris foarte puțin, doar câteva pagini. A tradus din limba greacă dialogul Protagoras (Platon, Opere, vol. I, Ed. Științifică, București, 1974) și, împreună cu Constantin Noica, Parva naturalia (Aristotel, Ed. Științifică, București, 1972).

Mărturia vie a lui Șerban Mironescu merită însă amintită (tot din revista Memoria): „Foarte des se citea câte o operă originală; aşa, de exemplu, poetul V. Voiculescu citea din nuvelele sau poeziile sale care erau adevărate meditaţii pe teme spirituale, ori Părintele Bartolomeu Valeriu Anania citea din piesele sale în versuri pe subiecte împrumutate din vechiul folclor românesc (Mioriţa şi altele) tratate în aşa fel încât să pună în evidenţă semnificaţii existenţiale şi spirituale. Din când în când Părintele Daniil venea la Bucureşti; atunci întâlnirile erau mai centrate pe meditaţia spirituală deoarece ne împărtăşea din lecturile, cercetările, reflecţiile sale sau citea acatistele pe care le compusese între timp. Punctul culminant în această serie de întâlniri se situează în 1953, când Părintele Ilie Cleopa şi Părintele Arsenie Papacioc au venit la Bucureşti. Părintele Cleopa a ţinut o conferinţă (...) [la biserica Schitul Maicilor - notă M.V.] şi, într-o zi, a venit şi acasă la Alexandru Mironescu. Un mare număr de persoane - circa 80 - s-au adunat cu acea ocazie; casa era atât de plină că nici nu se putea închide uşa. Părintele Cleopa a vorbit timp de mai multe ore, iar la sfârşit asistenţii s-au rugat împreună. A fost un adevărat miracol că nu am fost arestaţi în acel moment, în plină epocă a teroarei staliniste”.

În pofida unei percepții roman­țate, nu toți deținuții politici au ieșit întăriți din închisorile comuniste. Unii au reușit să își refacă viața, alții nu. Rănile adânci de ordin sufletesc au rămas pe chipul nevăzut al fiecăruia. S-au salvat prin cre­dință, iubirea de aproapele, prin generozitate, prin creație. Unii au trecut neobservați prin viață, cu o discreție aproape monahală. Aici se încadrează Șerban Mironescu - apreciat doar de prietenii cei mai intimi, care au știut a vedea delica­te­țea și valoarea omului din fața lor. Șerban Mironescu era iubit de tinerii și studenții care participau la slujbele bisericii românești „Sf. Ioan Botezătorul” din Geneva (Elve­ția), urmate de obișnuitele, pentru occidentali, agape. În ultimii ani ai vieții, Șerban Mironescu a avut o relație specială cu Casa Regală a României aflată în apropiere, la Versoix.

Șerban Mironescu a fost un om discret, plin de talente nevăzute, al cărui destin s-a împletit pentru întreaga sa viață cu taina Rugului Aprins.