Sfântul Ștefan cel Mare, ctitor de biserici, de cultură și de țară

Ștefan cel Mare și Sfânt, domnul Moldovei, a fost cinstit de-a lungul veacurilor ca apărător al creștinătății, mare ctitor de biserici și mănăstiri, ctitor de cultură românească și de identitate românească. Recunoștința față de el începe de la cunoașterea faptelor sale. Iată câteva dintre ele, mai puțin cunoscute, ca o invitație pentru a aprecia și mai mult viața celui care a dăruit atât de mult românilor și Ortodoxiei.

Cu toții știm că voievodul a zidit așezăminte sfinte ca mulțumire pentru victorii. Voronețul este cea mai cunoscută dintre ele. Dar cel puțin una dintre ctitoriile din această categorie nu mai poate fi văzută astăzi: biserica de la Milișăuți (Bădeuți), închinată Sfântului Mare Mucenic Procopie, sfințită la 13 noiembrie 1487. Ea a fost înălțată ca gest de mulțumire adus de Ștefan cel Mare lui Dumnezeu și Sfântului Procopie pentru ajutorul dat în lupta de la Râmnicul Sărat (8 iulie 1481). Amintind de acel război, cronicarul Grigore Ureche scria în Letopiseț: „Zic să se fie arătat lui Ștefan vodă Sfântul Mucenic Procopie, umblând deasupra războiului călare și într-armat ca un viteaz, fiind într-ajutor lui Ștefan vodă și dând vâlvă oștii lui. Ci este de a-l și crede acest cuvânt că, dacă s-a întors Ștefan vodă la scaunul său, la Suceava, a zidit biserică pe numele Sfântului Mucenic Procopie, la sat, la Bădeuți”. Dinamitată în timpul Primului Război Mondial de armata austro-ungară, ea va fi reconstruită de către Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților.

Biserica de la Războieni, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail

Apoi, dacă majoritatea ctitoriilor sunt legate de victorii, există o biserică zidită pe locul unei înfrângeri. Lupta de la Războieni, din 1476, a fost a doua și ultima sa înfrângere - să amintim că a avut 34 de victorii și două înfrângeri. La 8 noiembrie 1496, era sfințită biserica de la Războieni, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, pe locul unde, cu două decenii mai înainte, domnul Moldovei, împreună cu fiul său - Alexandru, adolescent - și cu 12.000 de oșteni, înfruntase armata de 150.000 de oșteni a sultanului Mehmed al II-lea, Cuceritorul Constantinopolului, și fusese învins. La temelia bisericii au fost depuse, în semn de cinstire și prețuire, osemintele oștenilor moldoveni căzuți în luptă. Pisania îi amintește explicit: „A binevoit Io Ștefan voievod cu buna sa voință a zidi această casă în numele arhistrategului Mihail și întru rugă sieși și pentru amintirea și întru pomenirea tuturor dreptcredincio­șilor creștini care s-au prăpădit aici”.

O altă categorie de ctitorii este reprezentată de bisericile înălțate de Ștefan cel Mare întru pomenirea unor membri ai familiei sale. Astfel, la 12 octombrie 1494, era sfințită biserica de la Borzești, localitate în care, conform tradiției, s-a născut domnul Moldovei. În penultimul an al domniei sale, 1503, Ștefan cel Mare începe zidirea bisericii de la Reuseni, acolo unde fusese tăiat capul tatălui său, Bogdan voievod. Hramul bisericii, „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, fusese ales ca o rugăciune adresată Înaintemergătorului Domnului ca să mijlocească mântuirea celui care, ca și el, avusese acel fel de moarte.

Ctitor de cultură - întâietăți

Patrimoniul național păstrează o bogată moștenire culturală de la Ștefan cel Mare. Sigur, cultura română nu a început cu acest mare domn, dar în timpul lui și la inițiativa lui au fost puse temelii pentru unele domenii sau au fost finalizate procese artistice care au devenit clasice.

Stilul arhitecturii moldovenești s-a desăvârșit în epoca lui Ștefan cel Mare. Analizele au evidențiat o unitate de stil în care elementele împrumutate - romanice, gotice, bizantino-sârbe - s-au întregit cu cele autohtone. De aceea, arta arhitecturală ștefaniană a fost considerată și originală.

Broderiile liturgice realizate la Mănăstirea Putna din porunca sa - un epitaf, dvere, pocrovețe, veș­minte clericale, acoperăminte de morminte - reprezintă nucleul fazei monumentale a acestei arte în România. La scurt timp de la trecerea sa la cele veșnice, pe dvera „Adormirea Maicii Domnului”, 1510, sunt menționate numele monahilor care au lucrat-o: Mardarie, Iosif și Zosima. Ei sunt cei mai vechi brodeuri cunoscuți din Țările Române. O altă broderie, acoperământul Mariei de Mangop, doamna lui Ștefan cel Mare, este cel mai vechi portret brodat în mărime naturală din România. Pe ea se află toate simbolurile de putere ale ultimei dinastii care a condus Imperiul Bizantin, Paleologii, ceea ce conferă piesei calitatea de unicat.

Școala de muzică de la Putna, al cărei vârf a fost protopsaltul Eustatie, a influențat celelalte mănăstiri din Moldova și mănăstirile aflate la nord de Moldova, până în Belarusul de astăzi.

În sfârșit, cercetări recente converg spre concluzia că pictura exterioară din Moldova, care avea să atingă maturitatea în vremea lui Petru Rareș, și-a avut începutul tot în timpul lui Ștefan cel Mare, la unele dintre ctitoriile sale.

Ctitor de țară şi unificator de generații

Țara este locul strămoșilor și locul urmașilor. Omul conștient de rostul lui în lume înțelege legătura cu strămoșii și cu urmașii, cinstind binele primit de la înaintași și străduindu-se să îl dăruiască îmbogățit urmașilor.

Cinstirea strămoșilor a fost o permanență în viața lui Ștefan cel Mare. La Biserica „Sfântul Nicolae” din Rădăuți, domnul Moldovei a rânduit să fie așezate lespezi pe mormintele vechilor domni ai Moldovei: Bogdan I (c. 1363-1367), Lațcu, Roman I (1392-1394) și Ștefan I (1394-1399). De asemenea, la Mănăstirea Neamț a fost așezată o lespede de piatră pe mormântul lui Ștefan al II-lea (1433-1435, 1442-1447), iar la Mănăstirea Bistrița a fost pusă o lespede pe mormântul doamnei Ana, soția lui Alexandru cel Bun.

Mănăstirile și bisericile au devenit în secolele care au urmat construirii lor locuri de memorie, adevărate cărți deschise ale identității românești, prin păstrarea inscripțiilor, a imaginilor votive și a monumentelor funerare, dar mai ales prin păstrarea și transmiterea unui sens al vieții: viața pământească reprezintă începutul și pregătirea pentru viața veșnică în Împărăția lui Dumnezeu.

Omul sfânt, recunoscut și cinstit de contemporani și urmași

Cronicarul polon Jan Długosz scrie despre victoria voievodului de la Vaslui, 1475, împotriva turcilor: „O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos decât comandanții eroici, de care atâta ne mirăm! În zilele noastre, câștigă el, cel dintâi dintre principii lumii, o strălucită biruință asupra turcilor. După a mea părere, el este cel mai vrednic să i se încredințeze conducerea și stăpânirea lumii și mai ales cinstea de comandant împotriva turcilor, cu sfatul, înțelegerea și hotărârea tuturor creștinilor, de vreme ce ceilalți regi și principi catolici își petrec timpul numai în trândăvii sau în războaie civile”.

În 1502, doctorul venețian Matteo Muriano trimite un raport la Dogele Veneției, în care îl descrie pe Ștefan ca „om foarte înțelept, vrednic de multă laudă, iubit mult de supușii săi, pentru că este îndurător și drept, veșnic treaz și darnic”.

Grigore Ureche scrie în Letopi­sețul său: „Pe Ștefan vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire în Putna. Atâta jale era, de plângeau toți, ca după un părinte, că cunoșteau toți că s-au scăpat (au pierdut, n.n.) de mult bine și de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi, îi zic Sveti Ștefan vodă”.

În 1871, la Prima Serbare a Tuturor Românilor, la Putna, el este numit „apărătorul existenței române” și „scutul creștinătății”.

În fața oamenilor țării și a străinilor, dar mai ales în fața lui Dumnezeu, Ștefan a fost părinte al țării, apărător al credinței și om sfânt. Înțelepciunea, curajul și dărnicia s-au împletit, în persoana sa, cu credința și dragostea de Hristos. De aceea, Dimitrie Cantemir, voievod și savant, l-a numit „principe mai presus de orice laudă”.