Teologul rugăciunii şi al luminii necreate

În imediata succesiune a Duminicii Ortodoxiei, Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfântului Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului, teolog al dumnezeieştii şi neînseratei lumini şi lucrător al rugăciunii de toată vremea. Această prăznuire în apropiere de Duminica Ortodoxiei pune în lumină faptul că viaţa sfântă şi teologia adâncă a Sfântului Grigorie Palama, tradiţia monastică isihastă cu practica rugăciunii neîncetate şi modul de viaţă monahală pe care îl propune şi care aduce un duh proaspăt şi înnoitor în viaţa Bisericii sunt expresia cea mai luminoasă şi autentică a Ortodoxiei în spaţiul marii Tradiţii dogmatice bizantine din secolul al XIV-lea.

Sfântul Grigorie Palama este în acelaşi duh cu Sfinţii Părinţi din epoca patristică a Bisericii, trăitori şi teologhisitori ai tainelor dumnezeieşti, revelate nouă în parte prin prooroci şi plenar prin Iisus Hristos.

Praznicul Sfântului Grigorie Palama a fost instituit deodată cu canonizarea sa de către Biserică, în anul 1368, la numai 9 ani de la trecerea Sfântului Părinte la Domnul. Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfântului Grigorie Palama de două ori pe an: în ziua morţii lui, 14 noiembrie, şi în această a doua Duminică a Postului Mare.

În Tomosul Sinodului Constantinopolitan din 1368, referitor la canonizarea Sfântului Grigorie se spune: "Plecând de la vieţuirea lui minunată şi deopotrivă cu îngerii, de la marile lupte pe care le-a purtat împotriva patimilor şi a demonilor, încă şi de la câte a luptat cu vitejie pentru Sfânta Biserică a lui Hristos al cărei întâi stătător a fost, întărindu-o cu scrieri, tratate şi cu tot ce stătea în putinţă, pe acel bărbat sfânt şi purtător de Dumnezeu, pe Grigorie Palama îl socotim Sfânt şi ca pe unul căruia nu-i lipseşte nimic faţă de marii Dascăli şi purtătorii de Dumnezeu Părinţi ai Bisericii". Odată cu slujba de cinstire, alcătuită de patriarhul Filotei al Constantinopolului, s-a adăugat Synodikonului Ortodoxiei şi proclamarea veşnicei pomenirii a Sfântului Grigorie Palama. Prin aceasta, Biserica a înscris pe Sfânt printre marii apărători ai credinţei ortodoxe, iar pentru opera sa teologică îl numără în rândul celor mai mari teologi ai Ortodoxiei.

"Apărător al adevăratei evlavii şi ocrotitor călduros al credinţei…"

Canonul liturgic compus întru lauda şi cinstirea Sfântului Grigorie, ca şi celalalte imne din slujba zilei, îl numesc cu cele mai variate şi expresive calificative, care laudă atât sfinţenia vieţii lui, cât şi profunzimile teologice şi duhovniceşti ale scrierilor sale, precum şi dimensiunea pastorală şi apologetică a slujirii lui: "Cu ce cântări de laude vom lăuda pe ierarhul? Trâmbiţa teologiei, gura cea însufleţită de focul darului, cinstitul locaş al Duhului, stâlpul Bisericii cel nemişcat, bucuria cea mare a lumii, râul înţelepciunii, sfeşnicul luminii, steaua cea luminoasă care luminează făptura".

Laudele întru cinstea Sfântului zugrăvesc şi împodobesc chipul teologului şi al ierarhului, păstorul cel bun şi ucenic al mai Marelui Păstor, Hristos, care asemenea Aceluia şi-a pus sufletul pentru turma cuvântătoare. "Cu ce flori de laude vom încununa pe ierarhul? Pe apărătorul adevăratei evlavii şi potrivnicul nelegiuirii, pe ocrotitorul cel călduros al credinţei, pe marele conducător şi învăţător, lira cea plină de bun sunet a Duhului, limba cea strălucitoare ca aurul, izvorul care izvoreşte ape de vindecări credincioşilor, pe marele şi minunatul Grigorie". Dimensiunea apologetică a teologiei Sfântului Grigorie şi grija lui pastorală neadormită pentru turma mereu în pericol de a fi sfâşiată de lupii ereziei pierzătoare de suflete este adusă şi ea în lumină în tonuri pline de culoare şi poezie: "Cu ce buze noi, pământenii, vom lăuda pe ierarhul? Pe învăţătorul Bisericii, pe vestitorul dumnezeieştii lumini, pe cunoscătorul tainei celei cereşti a Treimii. Podoaba cea mare a ierarhilor, pe cel ce a strălucit cu fapta şi cu gândirea la cele de sus; lauda Tesalonicului…"".

Slujba Utreniei de duminică dimineaţa se deschide şi ea cu lauda adusă Sfântului: "Luminător al dreptei credinţe, sprijinul Bisericii, podoaba monahilor, apărătorule cel nebiruit al teologilor, lauda Tesalonicului, propovăduitor al harului, făcătorule de minuni Grigorie, roagă-te pururea să se mântuiască sufletele noastre" . Plecând de la faptul că Sfântul Grigorie Palama este socotit a fi cel mai mare teolog al secolului al XIV-lea şi unul dintre cei mai importanţi teologi ai Bisericii Ortodoxe, chipul pe care i-l zugrăveşte canonul liturgic din ziua prăznuirii lui, pune în lumină importanţa teologiei lui şi modul lui de viaţă pilduitor pentru întreaga Biserică.

Prin rostirea Numelui, Hristos se sălăşluieşte permanent în inimă

Sfântul Grigorie Palama ilustrează tradiţia isihastă pe care o apără şi o exprimă în forma cea mai înaltă şi autentică. Un loc important în această tradiţie monahală proprie monahismului răsăritean îl ocupă practica rugăciunii de toată vremea, rugăciunea lui Iisus, rugăciunea inimii sau rugăciunea interioară. Aceasta constă în rostirea continuă a cuvintelor "Iisuse Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Sfântul Grigorie Palama afirmă, într-o logică deplin acoperitoare de teologia sa, că cea dintâi care a avut această rugăciune a fost Maica Domnului, care a fost învăţată de Duhul Sfânt în timpul petrecerii ei în rugăciune în Sfânta Sfintelor, la templul din Ierusalim. În secolul al II-lea, Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful face menţiune de practica apostolică a Bisericii de a chema numele lui Iisus ca "să ne păzească de demonii care sunt străini de închinarea lui Dumnezeu, "pentru ca apoi după ce ne-am întors la Dumnezeu să rămânem fără pată". Referinţe patristice cu privire la practica acestei rugăciuni întâlnim la Sfântul Macarie cel Mare, la Sfântul Diadoh al Foticeei care-i face o descriere mai precisă, la sfinţii Ioan şi Varsanufie care o recomandă stăruitor, la Sfântul Ioan Scărarul, care cel dintâi uneşte invocarea numelui lui Iisus cu un control al respiraţiei şi o pune în relaţie cu progresul în isihie. Odată cu Sfântul Simeon Noul Teolog şi mai apoi cu Sfântul Grigorie Sinaitul, metoda acestei rugăciuni este definitiv cristalizată şi fundamentată teologic în experienţa duhovnicească a harului nezidit, primit de creştini în baia Sfântului Botez şi făcut lucrător al înnoirii firii prin asceză şi prin rugăciune. Rugăciunea este lucrarea minţii în inimă şi aceasta ajută să se permanentizeze în inimă prezenţa lui Hristos prin pomenirea continuă a numelui Lui. Aceasta curăţeşte şi sfinţeşte prin puterea numelui lui Iisus toate cugetările şi simţurile şi orientează toate puterile sufletului spre împlinirea poruncilor lui Hristos. Mintea este liturghisitorul, iar inima este altarul pe care se aduce lui Dumnezeu jertfa tainică a rugăciunii. Scopul acestei rugăciuni este să strămute mintea

în inimă şi asfel să realizeze unificarea omului interior, condiţie a înaintării în desăvârşire. Accentul cade aici pe atenţie şi paza minţii. Pentru adunarea minţii în inimă, monahii isihaşti au ajuns, pe baza practicii ascetice de secole, la concretizarea unui îndreptar sau metode de practicare a rugăciunii. Această metodă s-a transmis în mai multe variante, unele mai generale, ca de exemplu cea cunoscută sub numele Sfântului Ioan Gură de Aur, iar altele, precum cele ale Sfântului Simeon Noul Teolog, Nechifor Monahul şi Grigorie Sinaitul, mai amănunţite.

Din Babilonul împrăştierii în Sionul petrecerii cu Dumnezeu

Privitor la paza minţii, Sfântul Grigorie zice: "Când vei vedea necurăţiile duhurilor rele sau cugete apărând şi luând formă în mintea ta, să nu te zăpăceşti; chiar de-ţi vor apărea idei bune despre lucruri să nu le dai atenţie, ci ţinându-ţi respiraţia cât este cu putinţă şi închizând mintea în inimă şi făcând continuu şi stăruitor invocarea lui Iisus Hristos să le arzi repede şi să le suprimi biciuindu-le nevăzut cu numele dumnezeiesc. Căci, zice Scărarul: biciuiesc cu numele lui Iisus pe vrăjmaşi, căci nu este armă mai puternică în cer şi pe pământ". Cât priveşte modul cum trebuie rostită această rugăciune, Sfântul Grigorie Sinaitul zice: "Unii recomandă să fie spusă cu gura, alţii cu mintea. Eu recomand şi una, şi alta. Căci uneori nu poate mintea să o spună, alteori nu poate gura. De aceea trebuie să te rogi cu amândouă, şi cu gura, şi cu inima. Aceasta până ce mintea, obişnuindu-se cu lucrarea aceasta va înainta şi va primi putere de la Duhul Sfânt ca să se roage întreagă şi stăruitor. Atunci nu mai este de lipsă să vorbeşti cu gura, dar nici nu se mai poate. Ajunge atunci să săvârşeşti lucrarea cu mintea".

Urmând statornic acest mod de rugăciune, monahul realizează, printr-o iubire exstatică unirea, imediată, şi nu progresivă, cu Dumnezeu. Aceasta are loc când duhul atrage spre sine mintea adânc cufundată în inimă, interzicându-i mişcarea obişnuită spre lucruri exterioare şi aşa, din Babilonul împrăştierii, o aduce în Sionul prezenţei şi al petrecerii fericite cu Dumnezeu. Putinţa practicării acestei rugăciuni, Sfinţii Părinţi o pun nu atât în strădaniile noastre, cât mai cu seamă în ajutorul Duhului Sfânt: "Înţelegi, zice Sfântul Grigorie Sinaitul, că nimeni nu poate prin sine să ţină mintea de nu va ţine-o Duhul... Căci prin călcarea poruncilor ne-am despărţit de Dumnezeu, pierzând simţirea înţelegătoare a Lui şi unirea cu El. Alunecând mintea de acolo şi despărţindu-se de Dumnezeu este purtată pretutindeni ca un prizonier şi nu poate fi oprită decât dacă se supune lui Dumnezeu şi este oprită de El şi se va uni cu El cu bucurie şi se va ruga lui continuu şi stăruitor. Când vine lucrarea rugăciunii, atunci ţine aceasta la sine mintea şi o umple de bucurie şi o scapă de robie".

Prin practica neîntreruptă a acestui mod de rugăciune, sfinţii monahi nevoitori au ajuns la experienţa luminii necreate care îi umple de o mare bucurie inefabilă. La acest nivel de experienţă al luminii nezidite se face evidentă relaţia spiritualităţii isihaste cu dogma Bisericii, întrucât lumina nezidită experiată de monahi în rugăciune nu este altceva decât harul dumnezeiesc necreat şi îndumnezeitor pentru cei ce-l dobândesc ca lumină şi slavă necreată a lui Dumnezeu, distinctă de dumnezeiasca şi neajunsa fiinţă a Preasfintei Treimi şi consubstanţială cu lumina care a orbit pe Tabor ochii Apostolilor în momentul Schimbării la Faţă a lui Hristos. Vederea acestei lumini necreate şi contemplarea lui Hristos în ea, prin Duhul Sfânt, constituie fericirea cea mai înaltă a vederii faţă către faţă promisă celor curăţiţi prin pocăinţă, prin practicarea rugaciunii de toată vremea şi prin dobândirea virtuţilor. Ţinta acestor aspre şi permanente nevoinţe monahale este în fapt dobândirea Duhului Sfânt, a cărui împărtăşire de har am primit-o în baia sfântă de lumină a botezului.

"Vederea luminii necreate şi contemplarea lui Hristos în ea, prin Duhul Sfânt, constituie fericirea cea mai înaltă a vederii faţă către faţă promisă celor curăţiţi prin pocăinţă, prin practicarea rugăciunii de toată vremea şi prin dobândirea virtuţilor."

Rugăciunea, cale de cunoaştere prin experienţă şi credinţă

Isihia, treapta superioară a nevoinţelor monahale la care ajung cei mai înaintaţi în virtute, nu este scop pentru creştini, ci doar mijloc, instrument şi metodă pentru dobândirea iluminării în harul Sfântului Duh, care ne naşte şi ne creşte în Hristos şi după chipul Lui, printr-o zidire şi înnoire continuă. Înţeleasă drept cale spre viaţa în Hristos prin Duhul Sfânt, isihia reprezintă actul de credinţă al Bisericii în practica personală a credinciosului. În acest sens, părintele Dumitru Stăniloae îl numeşte pe Sfântul Grigorie Palama "un mare teolog al experienţei personale". Din perspectiva antropologiei teologice, cel mai mare interes al isihiei este rolul excepţional pe care aceasta îl acordă inimii şi simţirii duhovniceşti înţelegătoare pe care le opune neîncetat inteligenţei raţiunii, cultivată exclusiv de umaniştii bizantini raţionalişti, care negau rugăciunii putinţa de a fi cale de cunoaştere prin experienţă şi credinţă şi creditau exclusiv raţiunea ca singurul mijloc a toată cunoaşterea posibilă.

Această metodă de rugăciune a monahilor isihaşti din Muntele Athos, în finalitatea ei ca experienţă a contemplării lui Dumnezeu în lumina necreată, a fost

atacată dur începând cu anul 1340 de monahul Varlaam de Calabria care, venit din sudul Italiei, a provocat la Tesalonic disputa isihastă. Plecând de la modul rugăciunii inimii, disputa s-a mutat în câmpul dogmaticii. Varlaam, care reprezenta umanismul raţionalist bizantin, a contestat sfinţilor monahi din Athos putinţa de a vedea cu ochii trupeşti lumina dumnezeiască necreată şi i-a acuzat atât de mesalianism, cât şi diteism şi deci de falsificarea învăţăturii fundamentale a Bisericii. În mod direct, Sfântul Grigorie Palama a fost acuzat ca ar fi introdus cultul a doi dumnezei prin distincţia pe care o face între dumnezeiasca fiinţă şi harul sau energia dumnezeiască necreată a Presfintei Treimi. Prin aceasta, disputa isihastă se mută de la practica rugăciunii pe învăţătura despre Dumnezeu şi lucrările Sale necreate, deci în teologie. Sfântul Grigorie Palama nu a ezitat să ia apărarea monahilor şi să respingă pe temeiuri scripturistice, patristice şi logice tezele eretice ale lui Varlaam. Atacurile venite din partea unei erezii bazate pe o filosofie de sorginte aristotelică şi situată în relaţie interioară atât cu arianismul, cât şi cu monofizismul, dar în

particularităţile lor, a dat ocazia Sfântului Grigorie Palama să formuleze în faimoasele sale Triade doctrina ortodoxă proprie tradiţiei patristice cu privire la rugăciunea lui Iisus, la lumina

dumnezeiască necreată şi la îndumnezeirea omului în har. Prin receptarea teologiei sale la sinoadele de la Constantinopol din 1341 şi 1351, această învăţătură a primit confirmarea Bisericii universale şi a devenit expresia cea mai autentică a Ortodoxiei.

Tomosul sinodal din 1368 face dreptate monahilor atoniţi când decretează: "Iar pe cei ce locuiesc în Sfântul Munte Athos îi socotim nu numai mai presus de toate flecărelile împotriva lor, sau mai degrabă împotriva Bisericii lui Hristos, ci drept apărători şi luptători foarte siguri ai Bisericii şi ai bunei cinstiri (dreptei credinţe) şi-i proclamăm sprijinitori ai ei şi prigonitori ai ereticilor,

iar cele scrise de ei nouă, le socotim sănătoase şi corecte întru toate".