Un monah al Mănăstirii Antim, martir în Transnistria

În ultimii ani, s-a auzit adeseori de slujitori ai Bisericii care, în vremea stăpânirii atee, și-au mărturisit credința, de multe ori chiar cu prețul vieții. Totuși, mai sunt și unii care încă nu sunt cunoscuți suficient. Este și cazul ieromonahului Vichentie Chimitiuc, misionar român în Transnistria, care și-a încheiat viața mucenicește la 17 ianuarie 1957.

Formarea duhovnicească în România

El era de loc de pe malul stâng al Nistrului, din localitatea Tașlîc, puțin mai la nord de Tiraspol. S-a născut în ziua de 15 iulie 1914, primind la botez numele de Vladimir. Părinții săi, Pantelimon și Glicheria, erau oameni simpli, însă cu frică de Dumnezeu. Contemporanii își aminteau despre tatăl familiei, Pantelimon, că era un om bun la inimă și săritor pentru a-i ajuta pe ceilalți. A sfârșit dramatic însă, pentru că a fost împușcat în anul 1937 de către Troica NKVD din Tiraspol.

Pe atunci, tânărul Vladimir nu mai era în satul său. Cu șapte ani în urmă, Dumnezeu îi îndreptase pașii spre România, în chip proniator. Aflat pe islazurile satului Tașlîc, unde păștea animalele familiei, Vladimir a fost neatent pentru un timp, și astfel animalele s-au pierdut. Speriat, a hotărât să plece din sat de frica pedepsei și, cu mult curaj, a trecut înot râul Nistru, în ziua de 27 iulie 1930. Trecând granița, a fost interogat de autoritățile române și lăsat apoi să meargă în satul Puhăceni, unde avea ceva rude. Însă acestea s-au temut să-l primească și, astfel, Vladimir a ajuns, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, la Mănăstirea Via Arhierească din Chișinău, metocul agricol al Mitropoliei Basarabiei. Fiind iubitor de osteneală, fratele Vladimir face ascultare acolo timp de patru ani, după care este trimis ca elev la Seminarul de la Mănăstirea Neamț, începând cu anul 1934. În acest timp a fost închinoviat la Schitul Sihăstria, până în 1938, apoi la Schitul Horăicioara, unde mai stă aproape doi ani, până când vine la București, probabil cu gândul de a studia la Facultatea de Teologie Ortodoxă. Perioada petrecută la seminar și la unele vetre monahale moldave a fost decisivă pentru formarea sa, aici învățând rânduiala slujbelor, cântarea bisericească, știința plantelor de leac și, în mod special, iconografia.

În februarie 1940, în timpul stăreției părintelui Nicodim Ioniță, este primit la Mănăstirea Antim, care funcționa pe atunci ca și cămin pentru studenții monahi. Acum, fratele Vladimir este integrat în programul obștii, având ascultarea de paracliser. Astfel, el petrecea ore întregi în biserica ctitorită de Sfântul Antim Ivireanul, îngrijindu-se cu dragoste de buna rânduială a slujbelor. În luna septembrie din anul 1940 conducerea mănăstirii îl recomandă la Sfânta Patriarhie pentru a merge într-un pelerinaj la Locurile Sfinte, „întrucât este un suflet plin de evlavie și râvnitor pentru tot lucrul Domnului”.

Neajungând probabil la Ierusalim, peste scurt timp, fratele Vladimir înaintează o cerere pentru a fi tuns în monahism. După ce își descrie pe scurt biografia, el notează că „pășirea în această viață nouă este pentru mine cea mai mare mângâiere în urma despărțirii de toți ai mei și de pământul nostru românesc transnistrean, rămânând a mă ruga pentru cei ce îmi hărăzesc un dar așa de scump”. A fost călugărit cu numele de Vichentie la 8 decembrie 1940, tunderea fiind săvârșită, se pare, de către Mitropolitul Gurie Grosu al Basarabiei, care în acea perioadă viețuia la Mănăstirea Antim. Spre mângâiere duhovnicească, la tunderea sa în monahism a cântat corul armonic format din părinții basarabeni refugiați, primiți și ei în acel an în ctitoria ierarhului ivirean.

După venirea noului stareț, Arhi­ereul Eugeniu Laiu, părintele Vichentie Chimitiuc este transferat în iunie 1941 la Mănăstirea Dervent. Acolo este remarcat de către Episcopul Gherontie Nicolau, care îl hiro­tonește ierodiacon și ieromonah. Mai târziu, în 1942, când Arhiereul Eugeniu Laiu va fi locțiitor de Episcop al Constanței, ieromonahul Vichentie va fi însărcinat cu grija Schitului „Sfânta Elena de la Mare”. 

Lucrarea pastorală în Transnistria

În martie 1943 este chemat să meargă în Transnistria, în cadrul Misiunii Ortodoxe Române, și astfel se întoarce cu bucurie pe plaiurile natale. Mai întâi a viețuit la Mănăstirea „Sfântul Antonie” din Osipovka-Dubăsari, care, asemenea celorlalte mănăstiri, avea în grijă și satele din jur. Însă lucrurile au luat o întorsătură dramatică, și la 23 august 1944 Basarabia a intrat din nou în componența Uniunii Sovietice. Chiar dacă cea mai mare parte a misionarilor români a fost silită să plece, părintele Vichentie a rămas în zonă și a fost numit la scurt timp paroh în satul natal. Primit cu bucurie și cu speranță de către localnici, el s-a apucat numaidecât să repare Biserica „Sf. Gheorghe”, distrusă în mare parte de bombardamente. Se silea să aducă materiale de construc­ție și vopsele din Chișinău sau de la Odessa, și se implica personal în lucrări. Mai mult, a pictat 24 de icoane pentru biserică, unele păstrate până astăzi, și a confecționat diferite obiecte de cult.

Dar grija părintelui Vichentie era mai ales pentru oameni, care erau istoviți de război și de teama persecuțiilor. Creștinii din Tașlîc și din satele din jur au prins încredere în noul păstor și au început a frecventa sfintele slujbe, ajutând și la restaurări. Așa se face că la sfârșitul anului 1944 lucrările erau deja terminate. În acea vreme părintele și-a călugărit și mama, pe monahia Glicheria, care de acum a devenit cel mai mare ajutor al său. Creștinii se adunau în timpul săptămânii la casa preotului, unde învățau tipicul și cântările, și astfel s-au format două coruri bisericești. În zilele de secetă erau organizate procesiuni pentru ploaie, care se încheiau mai întotdeauna cu ploi binefăcătoare. Mai mult, casa parohială era cercetată adeseori și de unii creștini, inclusiv dintre autoritățile locale, care, în timpul nopții, veneau să se cunune sau să își boteze copiii. Pe lângă acestea, părintele îi învăța pe oameni și tainele plantelor medicinale.

În duminici, biserica aduna sub cupolele ei foarte mulți creștini, iar slujbele, precum și predica erau cu adevărat vii. Se spune despre părintele Vichentie că avea în jur de 1.500 de fii și fiice duhovnicești, din toate satele din jur, și că stătea cu aceștia la spovedanie chiar și după miezul nopții. Dacă era vreo sărbătoare în timpul săptămânii, puteai să o auzi pe măicuța Glicheria spunând oamenilor din sat: „Lăsați lucrul, azi e sărbătoare, haideți la biserică. Chiar nu puteți să lăsați treburile casnice pentru Dumnezeu?” Cu alte ocazii când creștinii veneau la casa parohială, maica Glicheria îi servea cu diferite bunătăți: pes­meți de casă, prune uscate, nuci, fructe sau cubulețe de zahăr. Astfel, ograda preotului era permanent vizitată de copii, care erau și cate­hizați, precum și de nevoiași, care primeau milostenie.

Moartea martirică

Sigur că toată această lucrare nu putea să rămână neobservată de mai-marii vremii. Autoritățile ateiste au fost deranjate de lucrarea misionară a părintelui Vichentie și mai ales de faptul că „țăranii din colhoz au încredere numai în Biserică”, după cum se plângea deputatul sovietului sătesc. Astfel, au început să mărească frecvent taxa pentru biserica din sat, însă localnicii aduceau bani, și astfel taxa era mereu plătită. Apoi au trecut la promisiuni către părintele Vichentie, cum că dacă va lăsa călugăria și se va căsători, va primi pământ și credit pentru construirea unei case, precum și alte înlesniri. „Eu sunt însurat cu mireasa lui Hristos” (Biserica), răspundea părintele Vichentie. Văzând că nu primește sfătuirile, autoritățile au trecut la amenințări și la ocări, căutând un bun prilej de a-i extrage cheile bisericii. Văzând acestea, cuviosul ieromonah și-a dat seama de felul în care își va sfârși viața și le spunea uneori enoriașilor: „Eu voi avea o moarte precum cea a lui Iisus Hristos, voi avea o nuntă roșie, la care vor plânge chiar și pietrele. Moartea mea va fi cauzată de seceră și ciocan”.

Într-adevăr, în noaptea de 16 spre 17 ianuarie 1957, unii consăteni, potrivnici credinței, au intrat în casa unde erau părintele Vichentie și mama sa și i-au ucis prin bătăi cu bâta și tăieturi cu cuțitul. A doua zi, fratele părintelui i-a găsit pe cei doi, morți în așternuturile lor, și a alertat autoritățile. Cuțitul crimei, precum și unele obiecte ale uciga­șilor au fost găsite pe gheața râului Nistru. S-a început o cercetare, însă după câteva săptămâni, la ordinul procurorului responsabil, cazul a fost clasat, aducându-se ca motiv al crimei o afecțiune psihică a suspectului principal. După anii 2000, un jurist din Chișinău s-a ocupat de cercetarea cazului, ajungând la concluzia că „omorul a avut loc la comandă și eforturile organelor de drept de a investiga cazul au fost pur și simplu înscenate”. Trupurile celor doi au fost înmormântate cu cinste în cimitirul satului, iar pomenirea lor rămâne în veac. În următorii ani, printre localnici au domnit mai mult întristarea și frica. Totuși, ceea ce a sădit părintele Vichentie în inimile păstoriților, respectiv credința în Dumnezeu și dragostea de Biserică, a rămas. Acum, rugăciunile pe care creștinii le să­vâr­șesc la mormântul celor doi sunt de multe ori ascultate și se săvârșesc vindecări minunate. Dumnezeu să așeze cu drepții sufletele mărturisitorilor Săi, Vichentie ieromonahul și Glicheria monahia.