Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Evanghelia zilei Sfaturi practice în Biserică: Grija pentru cei trecuţi în veşnicie

Sfaturi practice în Biserică: Grija pentru cei trecuţi în veşnicie

Un articol de: Nicușor Beldiman - 06 Iul, 2010

Alături de slujbele speciale, adică acea categorie de ierurgii care se săvârşesc pentru cei adormiţi - slujba la ieşirea cu greu a sufletului, panihida, citirea stâlpilor şi înmomântarea -, Biserica a stabilit şi soroacele sau termenele pentru pomenirea lor. Acestea privesc două feluri de pomenire: individuală şi generală.

După tradiţia Bisericii Ortodoxe, pomenirea individuală după înmormântare se face astfel: în ziua a treia după moarte, la nouă zile şi la 40 de zile, la trei, şase, nouă luni şi la un an, iar mai departe, în fiecare an - în ziua decesului - până la şapte ani, fiecare din aceste date având semnificaţia ei. Slujba care se săvârşeşte la aceste pomeniri se numeşte parastas, de la cuvântul grecesc "parastasis", care înseamnă înfăţişare înaintea cuiva, mijlocire, deci mijlocire la Dumnezeu pentru morţi.

Parastasele se fac, de regulă, sâmbăta după Sfânta Liturghie, când se aduc în biserică prescuri, colivă, colaci şi vin, apoi se face pomenire la mormânt şi de aici se merge, de obicei, la casa celui răposat, unde preotul binecuvintează prinoasele care se dau de pomană, acestea fiind în funcţie de posibilităţile celor ce fac pomenirea.

Nu se săvârşesc parastase: între Crăciun şi Bobotează, la praznicele împărăteşti, în Săptămâna Patimilor şi în toată Săptămâna Luminată, de la lăsatul secului de carne până la prima Sâmbătă din Postul Mare. În practica Bisericii există şi obiceiul numit sărindar, adică pomenirea nominală a unui mort la patruzeci de liturghii în şir, îndeosebi în primele patruzeci de zile după trecerea la cele veşnice.

Pomenirile generale ale morţilor au loc în diverse momente din cursul anului bisericesc, având menirea să reamintească tuturor datoria de a nu uita pe cei mutaţi dintre noi. Aceste pomeniri de obşte ale morţilor sunt următoarele: sâmbăta Rusaliilor, numită şi "moşii de vară", pentru ca harul Sfântului Duh de a doua zi să le uşureze starea, aducându-le mângâiere şi nădejde că vor fi izbăviţi de stricăciune şi sâmbăta lăsatului sec de carne sau "moşii de iarnă", urmată de Duminica Înfricoşatei Judecăţi, când ne rugăm lui Dumnezeu să se îndure de ei şi să-i judece cu blândeţe şi să-i aşeze în ceata drepţilor, la Judecata din urmă. Altă pomenire a morţilor are loc în sâmbăta dinaintea Sfinţilor Arhangheli, numită "moşii de toamnă" sau în sâmbăta dinaintea Sfântului Mucenic Dimitrie.

Aceste pomeniri reflectă o adevărată pedagogie creştină a dragostei, ataşamentului şi respectului dintre membrii aceleiaşi familii - a copiilor faţă de părinţii şi fraţii lor răposaţi, şi invers - şi dintre membrii Bisericii, marea familie creştină, adică, ceea ce facem noi pentru părinţii şi rudeniile noastre trecute la cele veşnice, să facă şi urmaşii cu noi. De aceea, nu trebuie să rămânem departe de împlinirea îndatoririlor ce ne revin faţă de memoria lor, ci să arătăm aceeaşi dragoste şi recunoştinţă pentru cei plecaţi din familiile noastre, luând parte la slujbele consacrate lor. Este vorba de numai câteva ore pe an. Oare cei plecaţi, mai ales părinţii şi bunicii noştri, câte ore nu au sacrificat pentru noi atunci când erau în viaţă? Aceasta reprezintă dovada dragostei, care nu-i uită pe cei ce nu mai sunt printre noi şi care este mai puternică decât moartea, trecând dincolo de pragul mormântului.