Spațiul contemporan influențat de procesul efemer al împlinirii profesionale ne prezintă o lume apropiată de viața religioasă, dar, paradoxal, tributară unui apetit continuu pentru satisfacerea plăcerilor. În acest context, postul nu este înțeles drept un timp al regăsirii, al împăcării personale și comunionale, al pregătirii duhovnicești și al rugăciunii, ci doar o renunțare mecanică la mâncarea așa-numită „de dulce”, care este înlocuită de cea „de post”. Vorbind de marile sărbători creștine, omul contemporan nu mai are dorința de a iubi până la jertfă, ci dimpotrivă, el se închide într-un falnic egoism, care întreține o tratare superficială a tuturor evenimentelor din jur. Din acest motiv, Învierea Domnului se transformă astăzi într-o strategie de marketing, vorbind despre iepuraș ca simbol al praznicului și de cumpărăturile excesive drept un mod lăudabil de pregătire a sărbătorii.
Pierderea esențialului și a valorilor perene este boala care macină trupul societății actuale, accentul punându-se astăzi pe cu totul altceva: conștiința noastră este inundată de grija cadourilor, a lucrurilor estetice specifice acestei perioade pascale și de mesele îmbelșugate, iar Iisus, în desăvârșita Sa smerenie, paradoxal, nu mai are loc în această atmosferă.
Scurta radiografie a lumii moderne ne face să înțelegem unde ne aflăm și cum ne petrecem viața în demnitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu și membri ai Bisericii. În tot acest decor, ne răspundem la dilema potrivit căreia temele precum pocăința, smerenia, timpul rugăciunii și lacrimile de umilință sunt cognoscibile omului contemporan. Cuvintele de factură duhovnicească nu definesc lucruri cu termen de valabilitate, limitate la primele veacuri creștine, ci ele pot fi aplicate cu mai multă probitate în spațiul vicisitudinilor actuale, în care omul este secătuit de speranța izbăvirii din tumultul problemelor cotidiene. Temele religioase amintite sunt descoperite în monumentala operă liturgică Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, care îmbrățișează, în mod pedagogic, prima și cea de-a cincea săptămână a Postului Mare. Într-o perenă căutare de sens și de răspunsuri, omul de astăzi are posibilitatea de a consulta în spiritul solemn pascal o creație imnografică de referință și un model emblematic al poeziei religioase în care se poate identifica legătura dintre frumusețea limbii liturgice și autoritatea principiilor dogmei creștine: crearea omului, căderea în păcat și iubirea lui Dumnezeu, materializate totodată într-un tezaur al descoperirii omului în contextul vicisitudinilor lumii actuale.
Pocăința
Caracteristică perioadei liturgice a Triodului, tema pocăinței este preluată și descrisă sub diferite forme în cuprinsul Canonului cel Mare, reliefând faptul că aceasta nu este doar o stare de regret, mecanică și lipsită de trăire, ci un sentiment profund care implică o asumare etapizată pornind de la starea de regret pentru păcatele săvârșite, „De unde voi începe a plânge faptele vieții mele celei ticăloase?” (Cântarea I din prima Luni a Postului Mare), urmând conștientizarea stării de păcătoșenie. „Ia seama faptelor tale pe care le-ai făcut şi adu-le la vedere; varsă picături de lacrimi!” (Cântarea a IV-a din prima Luni a Postului Mare) și la finalul parcursului sperăm la primirea dezlegării sau a epitimiei: „Pe mine cel lepădat înaintea uşilor Tale, Mântuitorule, măcar la bătrâneţe nu mă lăsa în iad, deşert, ci, mai înainte de sfârşit, ca un iubitor de oameni, dă-mi iertare greşelilor” (Cântarea I din prima Miercuri a Postului Mare).
Smerenia
Smerenia este definită în cuprinsul Canonului cel Mare prin intermediul Pildei Vameșului și a Fariseului: „Falnic sunt acum şi semeţ, cu inima în deşert şi în zadar. Să nu mă osândeşti împreună cu fariseul; ci mai ales dă-mi smerenia vameşului, Unule Îndurate, drepte Judecătorule, şi cu acesta împreună mă numără” (Cântarea a IV-a din prima Joi a Postului Mare). Apelul la acest exemplu este de fapt o pregătire și o recapitulare a principiilor creștine pe care Biserica Ortodoxă le dezvoltă încă de la începutul perioadei Triodului. Astăzi, mai mult ca oricând, este greu să definim smerenia ca o stare continuă de înnoire și descoperire a firii umane. În granițele unui progres continuu animat de dorința îmbogățirii materiale imediate, smerenia devine un principiu anost, uneori chiar o dovadă a inferiorității, nicidecum ca o stare prin care te cunoști în primul rând pe tine însuți și prin care înțelegem că dezvoltarea personală nu este echivalentă cu amplificarea stării egoiste. Canonul cel Mare accentuează faptul că înclinarea ființei umane spre smerenie este un principiu prin intermediul căruia omul își redescoperă scopul pentru care a fost creat, apropiindu-se de demnitatea unui adevărat creștin.
Timpul rugăciunii
În vuietul bigotismului actual timpul devine un instrument stresant care îl înrobește pe om și îl face pradă unei iluzii în care primează propriile forțe, dar în mod clar „timpul vieţii mele este scurt şi plin de dureri şi de vicleşug” (Cântarea a IV-a din prima Joi a Postului Mare). Între rezolvarea problemelor profesionale și a celor personale omul de astăzi își găsește cu greu timp pentru rugăciune și pentru participarea la viața Bisericii. Ca o soluție validă a acestui ritm agitat al petrecerii timpului, Sfântul Andrei Criteanul ne arată un mod de trezvie care poate fi practicat și astăzi: „Suflete, nu te lenevi de va năvăli asupra ta vrăjmaşul, alungă-l departe de la picioarele tale prin rugăciuni şi postire” (Cântarea a IX-a din prima Luni a Postului Mare). Așadar, există un timp la care creștinii trebuie să fie atenți. Timpul nu înseamnă doar petrecere fără sens, ci o vreme a creșterii ghidată peren de rugăciune, smerenie și pocăință: „Este vremea pocăinţei, iar eu vin către Tine, Făcătorul meu; ridică de la mine lanţul cel greu al păcatului şi, ca un îndurat, dă-mi lacrimi de umilinţă” (Cântarea I din prima Joi a Postului Mare).
Lacrimile de umilință
Printr-o analiză psihologică a societății contemporane observăm că în atmosfera specifică acesteia primează starea de anxietate, tristețe, suferință și deznădejde. De aceea, Canonul cel Mare prezintă omului de astăzi o teologie și o pedagogie a lacrimilor în care sunt „Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4). Canonul nu descrie o metaforă, ci o realitate. Învățăturile Sfântului Andrei Criteanul reliefează folosul duhovnicesc al lacrimilor în sensul curăției sufletului: „Dar Tu, Mântuitorule, spală-mă şi pe mine cu lacrimile mele” (Cântarea a doua din prima Miercuri a Postului Mare), cu scopul dobândirii mântuirii: „Ascultă suspinele sufletului meu şi primeşte picăturile ochilor mei, Doamne, şi mă mântuieşte” (Cântarea a doua din prima Miercuri a Postului Mare).
Vedem astăzi din ce în ce mai mulți oameni care plâng din diverse motive și ne întrebăm dacă lacrimile omului contemporan pot fi aceleași cu lacrimile pe care le prezintă Sfântul Andrei Criteanul. Am răspunde că nu. Sentimentul vinovăției este același, însă țelul este diferit, dorul după cele pierdute, insatisfacția iminentă, perena comparare și dorința de câștig imediat nu sunt motive verosimile pentru a fi întristați. Pierderea legăturii cu Dumnezeu, aflarea omului într-un abis duhovnicesc și limitarea participării noastre la viața Bisericii sunt cu adevărat cauze ale tristeții. Omul modern trebuie să înțeleagă, pornind de la cântările Canonului cel Mare, că lacrimile și suferința descriu de fapt un act pedagogic care aduce bucurie.
Canonul Sfântului Andrei reprezintă în acest sens un tezaur în care omul de astăzi nu doar că se regăsește, dar își poate îndrepta predispoziția spre rău, mult, nefolositor și efemer. Temele actuale prezentate în Canonul cel Mare descriu o teologie vie care, pentru omul secolului XXI, își reliefează importanța propunând numeroase soluții și teme de interes potrivit problemelor cotidiene.
Omul modern este partizanul unor sume remarcabile de metode de asistență socială, de forme ale dietelor, antrenamentelor interminabile, practicilor ce impun meditație, însă este reținut la ceea ce implică pregătirea duhovnicească și postul creștin, care pe lângă abstinență înseamnă renunțarea la plăceri și apropierea de Biserică, având în acest sens oportunitatea aflării măsurilor rezolutive la problemele cu care ne confruntăm cu multă ardoare. Perioada Canonului cel Mare îndeamnă omul la rugăciune, la smerenie și la pocăință și îl face să-și înțeleagă condiția umană și modul în care poate să-și desfășoare viața religioasă autentică în tumultul vicisitudinilor actuale.
