Amintirea și lacrimile

Un om moare când amintirea lui se stinge, ne spune un gânditor creștin. Sunt oameni care, prin viața lor, au reușit ca, și după ce pășesc în veșnicie, prezența lor să rămână vie în amintirea celor pe care i-a inspirat, bucurat și ajutat.

În urmă cu trei ani, în data de 17 ianuarie 2019, în ostrovul Cernicăi am trăit emoții cum rar îi sunt date unui slujitor al Bisericii.

Se creiona un cadru general distinct: tristețe, inimi cernite, atmosferă îndoliată, dar mai ales nădejde sfântă.

Prohodirea domnului învățător Ioan Octavian Vișan-Ciobotea, soțul doamnei profesor Floare Vișan-Ciobotea, în dangăt de clopot, a reunit sub cupola Bisericii Sfântul Nicolae a Mănăstirii Cernica rude, colaboratori și prieteni de suflet ai familiei cernite de durere.

Nu toți cei care au participat la slujba Înmor­mântării l-au întâlnit pe dascălul de vocație Ioan Octavian, însă, uneori, nu trebuie să cunoști pe cineva personal pentru a-l admira și elogia.

O apoftegmă a Patericului spune: Trei părinți aveau obiceiul, în fiecare an, să meargă la Fericitul Antonie. Doi dintre ei îl întrebau pentru gândurile lor și pentru mântuirea sufletului, iar al treilea totdeauna tăcea, neîntrebând nimic. După multă vreme, i-a zis avva Antonie celui de-al treilea: iată, atâta vreme ai de când vii aici și nimic nu mă întrebi! Și, răspunzând, fratele i-a zis: destul îmi este numai să te văd, părinte. Păstrând proporțiile, momentul trist din urmă cu trei ani este dificil de descris în slove, dar învățăturile duhov­ni­cești desprinse atunci sunt tainice, fiind cumva înveșnicite în amintirile fiecăruia dintre cei prezenți…

Spațialitatea și temporalitatea dintre oameni sunt puse în planul secund când viața unui învățător ale cărui lucrări educative, sociale și misionare aduc bucurie societății, oferind din știința sa celorlalți. Este dovada practică a sentimentului nobil pe care un dascăl autentic îl are.

Mulți nu au virtutea dăruirii, însă învățătorii sunt cei prin care bunătatea, slujirea și jertfelnicia prind contur. Dascălii asimilează ani la rând știința și o dăruiesc copiilor şi elevilor, fără a tăinui ceva din ştiinţa şi experienţa lor. Sunt formatori, educatori, edificatori. Sunt apostoli ai științelor, mai cu seamă când întreaga slujire are la bază credința, nădejdea și dragostea.

Participarea la înmormântare este determinată de afectivitatea pe care o ai, pe de o parte, față de cel trecut în veșnicie, de viața și lucrarea lui, iar pe de altă parte este datorată respectului pe care se cuvine să-l oferi, prin aport smerit și discret, familiei, cunoscuților și apropiaților.

Comuniunea raportată la Sfânta Treime mereu aduce lumină, speranță și bucurie, mai ales în momentele de vremelnică despărțire.

Alături de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, de sora și familia îndoliată au venit numeroși slujitori ai Bisericii: Episcopii-vicari patriarhali Varlaam Ploieşteanul și Ieronim Sinaitul, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Bucu­reș­tilor, Timotei Prahoveanul, membri ai Administraţiei Patriarhale şi ai Arhiepiscopiei Bucureştilor, clerici din Capitală şi din ţară, parte din obștile mănăstirilor Radu Vodă, Sihăstria, Cernica și Plumbuita, elevi de la Seminarul Teologic Ortodox din București și alții.

Glasurile preoților răsunau în ecou cernit, înălțând rugăciuni către Domnul vieții și al morții pentru sufletul ce îşi începea călătoria spre zări luminoase.

Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, a slujit împreună cu monahii și preoții de mir, mulți la număr, rostind, după rugăciunile de dezlegare, un cuvânt evocator. Cuvintele încărcate de emoție au răscolit amintirile rudelor și apropiaților, iar lacrimile s-au aşezat cu discreţie pe chipurile celor de faţă, ca semn al iubirii şi preţuirii.

Preasfinția Sa spunea: „S-a strămutat la veşnicele lăcaşuri într-o zi importantă pentru cultura şi pământul românesc, 15 ianuarie. El s-a ostenit mult învăţându-i pe discipolii săi să preţuiască valorile adevărate ale credinței și culturii româneşti. A fost dascăl de vocaţie, închinându-şi viaţa Școlii româneşti, dând dovadă de răbdare, multă iubire şi pricepere. S-a dovedit un soţ şi un tată vrednic. A fost un om iubitor, gospodar şi foarte modest, care şi-a crescut cu mare atenţie cele două fiice: Stela şi Antuza, educându-le într-un spirit înalt. După mutarea familiei Vişan-Ciobotea în Bucureşti, în casa lor au fost primiţi ierarhi, preoţi, monahi, fiind pentru mulţi dintre ei casă de oaspeţi. În faţa bolii a dat dovadă de tărie şi nădejde în Dumnezeu, bucurându-se de familia sa, de copii şi nepoţi, de prieteni şi probabil trăind cu nostalgie dorul după locurile natale, unde a văzut lumina zilei. Legat de ţinuturile în care s-a născut, activând o vreme în Bucureşti şi fiind pelerin adeseori în Moldova, domnul Vişan-Ciobotea a învăţat mult din tainele credinţei şi, probabil, cel mai mult a reţinut smerenia şi bunătatea pe care le-a pus în practică”.

Spre finalul slujbei, când întreaga biserică intona Veșnica pomenire, în discreție, Părintele Patriarh Daniel a mers lângă catafalc, a ridicat coliva și a lăcrimat… Nu mai văzusem până atunci un patriarh plângând, iar imaginea a fost cu adevărat emoționantă. Năvala lacrimilor, asemenea mărgăritarelor, alunecau pe obrajii arhipăstorului…

Cel mai scurt verset din Sfânta Scriptură spune: Iisus plângea! (Ioan 11, 35). Mai cu seamă, Patericul abundă în exemple de lacrimi ale suferinței monahilor, iar Filocalia, prin intermediul căreia lacrimile sunt prezentate ca izvoare de bucurie, arată adevărata valoare a lacrimilor sincere.

De cele mai multe ori, marile personalităţi se feresc în a-și manifesta durerea vădită, însă lacrimile patriarhale au spus mai mult decât cuvintele în acele momente. Familiaritatea pe care a manifestat-o față de colaboratorii apropiați a fost interpretată într-o responsabilizare accentuată, întrucât, pe lângă partea administrativă, s-a creionat cordialitatea patriarhală.

Drumul către cimitirul Mănăstirii Cernica a fost solemn, discret, cu valențe princiare. În deplină liniște, cu rugăciunea pe buze și lacrimi pe obraz, cortegiul pășea lin către casa veș­ni­ciei, conducându-l pe domnul învățător spre alte zări, unde nu este durere, întristare sau suspin, ci doar bucurie, lumină și pace. Brazii de pe aleea principală stăteau drepți, iar ramurile parcă tămâiau, cu miros de rășini, pe cel care avea să fie încredințat pentru o vreme pământului…

După îndătinata rânduială de la groapă, Părintele Patriarh a mers la mormântul tatălui său, învățătorul Alexie, unde a rostit rugăciuni și a aprins lumânări.

Învățătorul Ioan Octavian Vișan-Ciobotea cred că a zis, în același duh cu Apostolul Nea­murilor: Şi pentru că îmi aduc aminte de lacrimile tale (…) mă umplu de bucurie (2 Timotei 1, 4). Veșnica și luminoasa lui pomenire!

O zi cu amintiri neșterse…