Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă In memoriam Arhid. prof. Mihalache Tudor urcă sufleteşte la Altarul ceresc

Arhid. prof. Mihalache Tudor urcă sufleteşte la Altarul ceresc

Galerie foto (6) Galerie foto (6) In memoriam
Un articol de: † Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos - 19 Apr, 2022

În ajunul Învierii lui Lazăr, inima părintelui arhid. prof. Mihalache Tudor de la Buzău s-a oprit tihnit, în somn, la mânecare, într-o zi de vineri. Marţi, 12 aprilie, a fost prezent la Sfânta Liturghie, la sărbătoarea Sfântului Mucenic Sava de la Buzău. A stat, efectiv, la pat, o zi şi jumătate. S-a rugat însă istovit şi a simţit real, foarte conştient, „frânghiile cărnii, grăbit, cum se dezleagă” (V. Voiculescu). Ultima rugăciune din seara vieţii pământeşti a ascultat-o liniştit din rostirea blândă a sfioasei, evlavioasei, demnei şi devotatei sale soţii, Maria.

A fost aşezat pe catafalc, cu binecuvântarea ucenicului şi ocrotitorului bătrâneţilor sale, Înaltpreasfinţitul Părinte Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei, în biserica voievodală a Centrului eparhial, în care s-a rugat şi a slujit 65 de ani fără întrerupere.

Pleacă spre Domnul la 88 de ani, dintre care 81 i-a trăit în şcoala de acasă şi din Seminarul buzoian, iar 65 într-o armonioasă şi demnă familie. Părintele şi doamna Maria, soţia sa, au rămas în familia seminarului amintit, până la pensionare, zi de zi şi zi-lumină, el ca profesor şi director, iar doamna, neîntrecută secretară şi mamă de suflet iubitor pentru orice elev, în situaţii de încercări, de necazuri şi de tinerească derută temporară.

Dar viaţa părintelui Mihalache este mult mai mult decât slujire vrednică ori misiune didactică în stare de competenţă şi conştiinciozitate. Este o uimitoare forţă mobilizatoare a multor generaţii de tineri, în special în cea mai umbrită de demnitate etapă a şcolirii teologice, într-o ideologie a beznei sufleteşti şi a periferizării luminoasei pedagogii a omului lui Dumnezeu printre stâncile colţuroase ale ateismului militant. Să ne amintim de câteva momente cruciale ale rezistenţei Bisericii în faţa valului pus­ti­­itor al întunericului, prin slujitorii şi credincioşii ei - iată, tineri! - datorită ierarhilor, asemenea Patriarhului Justinian, Episcopilor Antim Angelescu şi Chesarie Păunescu, secondaţi de pedagogi ai mântuirii, aidoma profesorilor de la Seminarul buzoian: pr. dr. Vasile Sibiescu, dr. Ion Constantinescu, Iorgu Constantinescu, pr. Dumitru Luca, pr. Teofil Dumitrescu, iar printre dânşii doi tineri: arhid. Mihalache Tudor şi pr. Manea Cristişor.

Fără preoţimea jertfelnică, fără prezenţa poporului la Sfânta Liturghie şi fără tineri la Seminar, cu toate privaţiunile cunoscute, n-am fi fost noi, cei de astăzi, unde ne-au rânduit Dumnezeu, Biserica şi poporul! Părintele Mihalache face parte, mai întâi, din prima generaţie de sacrificiu, după desfiinţarea Seminariilor în 1948! L-a văzut pe Vulturul de pe pământul Bisericii noastre atunci, în 1948, pe tânărul Patriarh Justinian, venit discret să bată pasul în localul Seminarului nostru istoric, pe care a reuşit, cu Vlădica Antim, să-l salveze! Poate de atunci s-a hotărât să rămână toată viaţa iconomul bun şi custodele înţelept al valorilor cultural-teologice, al modelelor de altădată, profesori ori absolvenţi: Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Irineu Mihălcescu, părinţii profesori Ioan G. Coman, Ştefan Alexe ş.a.

În al doilea rând, nu a lipsit de la rugăciune, ca diacon, timp de 65 de ani iubind, ajutând şi respectând ierarhii buzoieni ca pe propria mamă: Antim, Antonie, Epifanie, Ciprian!

A unit strana şi corala cu Sfântul Altar şi a cultivat, conservat şi promovat doar muzica bisericească autentică, a şcolii buzoiene, a Bisericii noastre de totdeauna: la catedră, la strană, la cor!

În al treilea rând, a devenit „timonier”, director al Seminarului, în anul 1989, reuşind să taie valurile timpului schimbător cu echilibrul, realismul, demnitatea şi fidelitatea faţă de Biserică şi neam. Seminarul a rămas, astfel, fidel, fără să-şi schimbe menirea şi oamenii din funcţii! A reuşit să îndrume pe fiecare spre schimbarea lăuntrică şi convertirea puterii omeneşti în diaconie comunitară. De ce? Pentru că a folosit autoritatea smereniei şi a sobrietăţii prin bunătatea ascunsă în inima sa, care a bătut mereu pentru unitate şi valorile sacre în Biserica neamului românesc. De aceea a rămas toată viaţa slujitor care cere binecuvântare şi de la cei mai mici, în ţinuta sacerdotală de diacon!

În al patrulea rând, a format ­în jurul său o şcoală a uceniciei. ­­Mi-aduc aminte, cu duioşie, de prima zi când l-am cunoscut, acum 52 de ani, şi de atunci i-am rămas ucenic! Mi-a rămas dascăl model, om al demnităţii şi sursă a omeniei: Dirigintele!

În toată Mitropolia noastră, la catedrele de muzică bisericească sunt vrednicii săi ucenici: pr. Stelian Ionaşcu, pr. Zaharia Matei, pr. Bogdan Moise de la Constanţa, pr. Eugen Drăgoi de la Galaţi şi, iată, mezinul iubit, Daniel Jinga, directorul Operei Naţionale Bucureşti!

În al cincilea rând, din îndemnul vrednicului de pomenire Mitropolit Antonie Plămădeală, fost Episcop al Buzăului, s-a convertit, cu mare succes, la zăbava cronicarului înţelept al istoriei, geografiei şi mirificelor plaiuri buzoiene, al personalităţilor strălucitului Centru eparhial de la Curbura Carpaţilor, în acelaşi timp compunând imne bisericeşti pentru copiii de la ora de religie.

A mers zilnic la biserică, la rugăciunea de la strană, până la plecarea din lumea noastră: a citit până la adormire, a scris caligrafic şi profund, a comunicat cu ucenicii şi ne-a oferit cea mai sobră, cea mai convingătoare lecţie de dirigenţie, după aproape o jumătate de veac, nouă, la Lacu Sărat, ca mai apoi să-mi transmită, aş putea spune, testamentul său! Pentru fidelitate ilustrăm portretul său diaconal de pe soleea bisericii voievodale şi ultima rugăciune pe care a scris-o pe verso-ul portretului şi apoi mi-a transmis-o!

Restul se împlineşte în aplicarea acestei dorinţe pe care a intuit-o ­Înaltpreasfinţitul Părinte Ciprian, rânduindu-i plecarea, la prohodire, ca pe o autentică doxologie pascală, unde noi, arhierei, preoţi, diaconi şi tineri cu familia, ne-am trimis Părintele acasă, mai aproape de Altarul cel veşnic! Veşnica sa pomenire!