Bucovina, Voronețul și stavrofora Irina Pântescu

Dintotdeauna, Moldova a fost o cetate de apărare a credinței și a țării. Oamenii ei, monahi și preoți, pe de o parte, plăieși și răzeși, apărători ai Gliei străbune, pe de altă parte, au luptat ani la rândul pentru pământul lor și pentru Europa întreagă.

Domnul Moldovei, Binecredinciosul Ștefan cel Mare și Sfânt, avea să le spună mai‑marilor Europei de atunci că, dacă Moldova va cădea, toată Europa va fi în pericol.

Într‑o asemenea luptă amintită și elogiată în istoria noastră și a lumii, Moldova și Bucovina s‑au jertfit pentru semenii lor, dar au dorit, în același timp, să dobândească și veșnicia.

Într‑un loc în care sălășluiau sihaștri, iar rugăciunea era inima întregului ținut, Sfântul Voievod Ștefan a hotărât să zidească o frumoasă mănăstire, dincolo de apa Moldovei, în codrii neumblați atunci, în mijlocul creației lui Dumnezeu. Așa s‑a izvodit în trei luni, trei săptămâni și trei zile Mănăstirea Voronețului (1488), închinată Mântuitorului Iisus Hristos și unuia dintre cei bineplăcuți Lui, Marele Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruință.

În perioada ei de început, mănăstirea s‑a învrednicit de un stareț mare, Cuviosul Daniil Sihastrul, cunoscut pentru râvna față de cele sfinte, pentru rugăciune și curajul de a‑l sfătui pe Măria Sa, Voievodul Ștefan, să nu închine țara turcilor.

A fost canonizat în anul 1992 de către Biserica Ortodoxă Română, alături de cunoscutul ctitor de lăcașuri sfinte și apărător al creștinătății, Voievodul Ștefan.

Daniil Sihastrul este unul dintre marii stareți, așezat alături de sfinții Nicodim de la Tismana, Paisie de la Neamț, Vasile de la Poiana Mărului, Gheorghe de la Cernica și Căldărușani, Calinic Cernicanul, precum și de alți viețuitori care s‑au nevoit în locurile mereu amenințate de zbuciumata istorie a pământului românesc.

Mănăstirea Voroneț, pictată la începutul veacului al XVI‑lea, a devenit un chivot de o rară frumusețe, care treptat avea să fie vestit în toată lumea. Dacă n‑am avut palate și grădini imperiale asemenea altor ținuturi ale Europei, noi am avut adevăratele minuni zidite în chipul mănăstirilor și al bisericilor, care constituie neprețuita comoară, tezaurul inestimabil al pământului străbun și poporului binecredincios.

Mănăstirea Voroneț și‑a continuat drumul prin istorie, ocrotită de mari sfinți nevoitori pe care i‑a avut altădată în obștea ei. În vremuri când stăpânitorii străini au robit una dintre cele mai frumoase zone, Țara Fagilor, numită mai târziu Bucovina, Mănăstirea Voroneț și‑a închis porțile. Înăuntrul ei se auzeau, uneori și într‑o lacrimă, șoaptele rugăciunii neîncetate.

Amenințat de oști străine și de guverne potrivnice, Voronețul a rămas un stindard al rugăciunii și luptei pentru credință și libertate.

După mulți ani de înstrăinare și umilințe, Mănăstirea Voroneț s‑a redeschis, în urmă cu vreo 30 de ani, într‑o vreme a speranțelor, când oamenii credeau că și‑au redobândit în mod deplin libertatea și bucuriile.

A venit atunci la Voroneț o călugăriță care purta cu ea tradiția din mănăstirile Văratec, Agapia și Moldovița, dar și anii de exil pe care i‑a trăit în vremea Decretului 410 în cetatea Iașilor.

Monahia Irina Pântescu, împreună cu câteva ucenițe, și‑a pus sufletul pentru Voroneț, care înseamnă istorie, tradiție, slujbe, clopote, bătăi de toacă, dar mai ales rugăciunile strânse ca într‑o cupă... (Apocalipsă 5, 8).

Au privit mereu către sfetnicul Sfântului Ștefan cel Mare, Daniil Sihastrul, marele rugător. Au fost dârze și neînfricate, rugătoare, smerite și cuvioase. S‑au nevoit pentru reînvierea duhului mănăstiresc, ostenind cu implicare duhovnicească și administrativă.

Au înțeles, asemenea Sfântului Cuvios Daniil, să fie temerare, au cerut dreptate pentru mănăstirea lor și pentru istoria ei de aur, dar mulți ani n‑au primit nici un răspuns. Ele nu s‑au comportat asemenea celor care le‑au trădat așteptările, neprietenilor mănăstirii, ci au înțeles că trebuie să‑și împlinească misiunea deschizând larg porțile chinoviei pentru suverani ai Europei, pentru demnitari și oameni de rând, deopotrivă, care au înțeles că Voronețul este un loc al întâlnirii omului cu Dumnezeu, o „poartă a Cerului” (Facere 28, 17).

Stavrofora Irina Pântescu a fost una dintre călugărițele cunoscute ale ținutului moldav. Fie că oferea un cuvânt de folos, povățuind maicile cu înțelepciune, fie că era gazdă primitoare, fie că promova istoria mănăstirii, stareța de la Voroneț a fost asemenea unei lumânări care a ars până la capăt... Intrase deja în al nouăzecilea an al vieții.

Pe lângă poporul numeros care a pășit pragul reînnoitei mănăstiri, au poposit la Voroneț cărturari, iubitori ai literaturii și muzicii, cinstitori ai scrierilor sfinte, dar și autori ai versurilor nemuritoare. Evenimentele culturale de la Voroneț au devenit o constantă pentru viața mănăstirii și pentru ținutul din vecinătatea ei.

Între cei care au luptat mult și au dorit să fie de folos țării și culturii ei, s‑a aflat mai întâi stavrofora Irina, ajutată de ucenițele ei, dar și de mulți oameni care și‑au deschis inima și au devenit, alături de ele, ctitori restauratori ai slăvitei ctitorii ștefaniene (Nicolae Noica, prințul Șerban Cantacuzino, Mircea Lețiu ș.a.).

Cei 30 de ani care au trecut de la redeschiderea mănăstirii (1991‑2021), au fost la fel de luminoși ca și anii dintru început ai mirabilei zidiri. Dacă atunci rugăciunea și nevoința au fost intense, virtuți mai rar întâlnite astăzi, spiritul așezământului monahal bucovinean a deschis dialogul, prețuirea istoriei și a culturii naționale. A trezit dorința cinstirii memoriei și a luminii, aducând negrăită bucurie oaspeților și celor care au fost prezenți la Voroneț în diferite împrejurări: hramurile mănăstirii, vizite importante ale unor ierarhi, slujitori ai Bisericii, demnitari de rang înalt, inclusiv suverani, șefi de stat, miniștri, academicieni, scriitori ș.a.

Totodată, în această perioadă, au fost lansate cărți, au fost publicate lucrările unor simpozioane, au fost puse în lumină evenimente mari, la care mulți iubitori de cultură și frumos și‑au adus contribuția.

Deși ar trebui șiruri lungi de nume enumerate, nu pot să nu amintesc de scriitoarea Doina Cernica, cronicarul Voronețului din aceste vremuri, care a dăruit recent iubitorilor de slove o carte închinată cunoscutei vetre monahale.

Consider că cea mai mare realizare a stavroforei Irina Pântescu au fost redeschiderea istoricei biserici mănăstirești, nu fără piedici multe și, mai ales, dorința de a forma obștea care să fie rugătoare, de folos monahismului, dar și pelerinilor care au descoperit drumul către străvechea ctitorie.

Calitățile sale duhovnicești și administrative au fost apreciate de înalți ierarhi, personalități ale vieții politice și culturale, care au zugrăvit chipul maicii Irina în culori luminoase. Stareța Irina s‑a bucurat de prezența în preajma ei a ucenițelor care au cinstit‑o și au ascultat‑o, între acestea aflându‑se monahiile stavrofore Gabriela și Elena, cea dintâi urmându‑i la conducerea mănăstirii, iar cealaltă fiind cunoscută scriitoare, împreună‑nevoitoare a punerii în lumină a istoriei și frumuseților Voronețului din acest sfert de veac, a luptei și înnoirilor.

Mergând înaintea lui Dumnezeu, maica Irina Îi va mărturisi cât s‑a luptat pentru mănăstirea căreia i‑a devenit stareță, după o perioadă lungă de încercări și umilințe, Îi va mărturisi cum s‑au comportat cu ea oamenii locului. Va aminti bucuriile și tristețile bucovinenilor, mulți dintre ei aflați acum departe de țara lor, printre străini, pentru o bucată de pâine.

Îl rugăm pe Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul să mijlocească înaintea Stăpânului a toate pentru stavrofora Irina, care a început călătoria către Veșnicie. Ne rugăm ca Dumnezeu să‑i răsplătească lupta, râvna, iubirea, dăruirea, nevoințele, ostenelile și aspirațiile.