Cărturar și om al faptelor, curajos și demn, falnic, dar smerit

Sunt momente în care o singură întâlnire cu cineva poate să-ți descopere o persoană specială sau, dimpotrivă, una pe care în viitor să o ocolești. De demult, în istoria marilor Părinţi ai pustiei, când cineva, venind la marele Antonie și privindu-l o dată, de două ori, și de mai multe ori, fără a spune ceva, a fost întrebat de către sihastru: „Cine ești? De ce nu întrebi niciodată nimic?”, a oferit un răspuns simplu, dar de o delicată profunzime: „Îmi este de ajuns să te văd. Nu-mi trebuie cuvinte...”

În vremea copilăriei me­le, când în Moldova slujea Mitropolitul Iustin Moisescu, nu știam prea multe despre personalitatea şi activitatea sa. L-am văzut de câteva ori și mi-a rămas în minte ca un om care părea asemenea unei statui vii, impozante, cu multă eleganță. A slujit la câteva dintre sfințiri-

le unor biserici noi, înălțate în ­vremuri crâncene în ținutul Sucevei, dar și la hramul Mănăstirii Neamț, unde am fost prezent și eu. De asemenea, l-am întâlnit la Suceava (1982), în ziua când împreună cu Patriarhul Ieru­­sa­li­­mului, Diodor, a poposit pentru Li­turghie și pentru vizite în ți­nu­tul voievozilor, iar un an mai târziu l-am văzut însoțindu-l pe Pa­­triarhul Moscovei (octombrie 1983).

A mai fost întâlnirea din urmă, la începutul lui august 1986, pe Dealul Patriarhiei. I-am fost și eu alături, venind special împreună cu părintele Grigore Andron, consăteanul și colegul meu mai mare. Eram elev în anul al 3-lea de seminar.

Evocarea mea se dorește a fi una care să adauge câteva mărturii de suflet la cele deja existente, întrucât mulți îi apreciază biografia bogată, care l-a ajutat să înfrunte, prin harul lui Dumnezeu, vremurile grele în care a trăit și a păstorit. Amintesc întâi de toate mărturia unor ierarhi și slujitori greci care cunoșteau relațiile sale apropiate cu Elada, dar și cu oamenii Bisericii, foști colegi de-ai săi în anii interbelici.

Tânărul trimis la studii în Grecia de către Patriarhul Miron Cristea avea să întâlnească câțiva viitori ierarhi care l-au ajutat în clipele dificile ale misiunii Bisericii și vieții lui. A fost coleg cu viitorul Arhiepiscop al Atenei, Ieronimos Cuțonis, și cu viitorul Arhiepiscop grec al Americii, Iacobos, dar și cu alți viitori ierarhi și monahi remarcabili. Arhiepiscopul Iacobos avea să-l ajute pe Patriarhul Iustin într-un moment delicat în care Preafericirea Sa se afla, în timpul vizitei în Statele Unite ale Americii. Vizita sa era exclusiv bisericească. Nu se gândise nimeni, mai ales în vremea regimului comunist ateu, să aibă și alt fel de conotații.

În penultima zi a vizitei, întâlnindu-l pe Arhiepiscopul grec al Americii, acesta l-a întrebat: „Ar fi potrivită o vizită și la Casa Albă?” Dar Patriarhul Iustin i-a replicat: „Nici nu poate fi vorba de așa ceva!” Președintele României de atunci vizitase America, dar fusese primit de către șeful de la Casa Albă într-un salon de hotel. Cu toate acestea, Arhiepiscopul a vorbit cu cineva la telefon și la finalul mesei i-a spus: „Mâine, înainte de a pleca spre țară, președintele Jimmy Carter vă va primi la Casa Albă”. A fost o surpriză atât pentru Patriarhul Iustin, cât și pentru însoțitorii săi. Jimmy Carter, radios, așa cum arată și fotografiile realizate cu acel prilej, l-a primit cu cinstea cuvenită pe Patriarhul României. În țară, stupoare. Pre­șe­dintele și cei din preajma lui nu știau cum ajunsese Patriarhul Iustin să fie primit tocmai la Casa Albă, mai ales că ambasadorul român nu a fost acceptat de către Departamentul de Stat al SUA să însoțească delegația Bisericii Ortodoxe Române. Au urmat anchete peste anchete, acuzații, vorbe nepotrivite și amenințări. Aceste exemple ale prieteniei și cole­gia­lității cu unii ierarhi arată cât de mult pot ajuta oamenii buni lucrarea Bisericii.

În timpul numeroaselor întâlniri panortodoxe la care a participat, mai ales în calitatea de Mi­tro­polit al Moldovei şi Sucevei, Patriarhul Iustin avea să se reîntâlnească cu mulți dintre colegii și profesorii din vremea studiilor la Atena, pe care i-a înconjurat întotdeauna cu cinstire și afecțiune, bucurându-se, de asemenea, de aceeași prețuire din partea lor.

A fost un cărturar preocupat de studiul Noului Testament, dar și de cărțile de spiritualitate în general, fiind un bun vorbitor al limbilor greacă și franceză. În urma studiilor pe care le-a urmat în Grecia și în Franța, Iustin Moisescu a fost în primul rând un apreciat dascăl de teologie. A devenit mai apoi un om al faptelor mărețe, pe care le-a învățat de la voievozii și marii ierarhi pe care i-a avut Moldova. Urmând acestora, a devenit el însuși un mare ctitor.

Este destul să pomenesc de cunoscutul arhitect G.M. Cantacuzino, persecutat de regimul ­co­­­­mu­­­nist, care, după anii de de­ten­ție, devenise o persoană indezirabilă. Patriarhul Iustin, mi­tro­­polit pe atunci, l-a chemat la Iași și împreună cu el a refăcut ansamblul mitropolitan, oferindu-i monumentalitate și frumusețe aparte, prin cele trei clădiri noi, adevărate palate, care au fost proiectate de cunoscutul arhitect, și prin refacerea Reședinței mitropolitane împreună cu întreg Centrul eparhial de la Iași.

În același timp, au fost restaurate cele mai vechi și importante mănăstiri ale Moldovei. Prin inter­venția sa personală, Mănăstirea Neamț a cunoscut o renaștere la fel de importantă ca aceea din vremea Sfântului Voievod ctitor Ște­fan, domnitorul Moldovei, întrucât statul român, prin Departamentul Monumentelor Istorice, a alocat cea mai mare sumă din întreaga istorie a acestei instituții pentru refacerea istoricei lavre.

Atunci, biserica mare, ctitorie ștefaniană, a revenit la forma ini­țială, după ce cunoscuse, în veacuri trecute, transformări neinspirate. Clădirile din jur au fost refăcute în întregime. Este vorba de chiliile amplasate la parter și etaj, muzeul, biblioteca, trapeza, bucătăria, paraclisele, beciurile și celelalte spații. Biserica „Sfântul Gheorghe” din incintă a fost integrată în spațiul dinspre răsărit al chiliilor monahale, a fost pictată și împodobită. E drept, împreună luptător cu el a fost Mihail Sadoveanu, apreciat și ascultat de Gh. Gheorghiu Dej. A fost aproape o zidire din nou a Mănăstirii Neam­țului... O lucrare impresionantă...

Unul dintre monahii nemțeni, fost profesor universitar, prefect, primar și reputat om de drept, Petru Pogonat, devenit în ultima parte a vieții călugăr și protosinghel, avea să mărturisească despre aceste adevărate minuni care s-au întâmplat. La întrebarea unor demnitari comuniști aflați în vizită la Mănăstirea Neamț, cărora le amintise de minunile Icoanei Maicii Domnului „Odighitria” (Îndrumătoarea) de la Neamț: „Părinte, spune-ne și nouă o minune, tot vorbești despre minuni”, călugărul le-a spus: „Ce minuni mai mari decât acestea vreți, comuniștii să repare mănăstirile voievozilor?”

Ierarhul Iustin a fost prezent ca mitropolit, dar și ca întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române la hramurile unor mănăstiri, la Neamț frecvent, la „Sfântul Ioan cel Nou” de la Suceava, la Putna, dar și în alte locuri. Odată, așteptând să înceapă Sfânta Liturghie săvârșită la Altarul de vară al Mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou” de la Suceava, fiind împreună cu inspectorul zonal de culte, i-a arătat de după perdea curtea mănăstirii, în­­țesa­tă cu oameni, și l-a întrebat: „Domnule inspector, stăm bine cu ateismul, nu?” Spațiul respectiv era arhiplin, la fel și străzile dimprejur.

L-am cunoscut la Iași pe părintele arhimandrit Partenie Apetrei, care i-a fost arhidiacon în perioada slujirii Mitropolitului Iustin Moisescu. L-a însoțit la slujbe, hramuri, sfințiri de biserici și a avut întotdeauna cuvinte alese față de ierarhul său. Deși era un om aparent închis la prima vedere și comunica greu, aceasta pentru că uneori încercările prin care trecea Biserica se răsfrângeau și asupra propriei persoane, Iustin Moisescu a fost un ierarh pastoral și smerit. Părintele Partenie relata faptul că mitropolitul adeseori vorbea cu preoții de la orașe și sate și îi aprecia, iar uneori făcea gesturi specifice oamenilor de înaltă trăire și spiritualitate.

La înmormântarea Episcopului său vicar Irineu Crăciunaș Suceveanul, înhumat la Mănăstirea Neamț, a reușit să spună puține cuvinte printre lacrimile care îi brăzdau fața. La fel s-a întâmplat și la moartea mamei lui, un an mai târziu (1974). Slujea Sfânta Liturghie în Catedrală când a venit vestea și aproape n-a mai putut spune nici un cuvânt.

Mi-a relatat părintele Partenie întâlnirea Mitropolitului Iustin cu un monah de la Neamț, pe când se plimba prin fața mănăstirii. Era trecut de 80 de ani și când l-a văzut pe mitropolit, i-a făcut metanie în mijlocul drumului. Parcă jenat, mitropolitul a încercat să-l împiedice, smerindu-se. L-a întrebat apoi, dintr-odată, dacă reu­șește să postească Păresimile. Bătrânul i-a răspuns: „Da, da, chiar și fără ulei, cu post negru”. Mitropolitul s-a smerit din nou. Ierarhul avea postul de care vor­bește Isaia: „Știți voi care este postul plăcut mie: rupeți legăturile nedreptății…” Da, da, de multe ori, mitropolitul a rupt aceste legături pentru cei pe care i-a întâlnit.

Mai spunea părintele Partenie de bucuria primirii la Iași a unor ierarhi, între ei Mitropolitul Firmilian Marin al Olteniei (l-a vizitat de multe ori, întorcându-i vizitele pe care el, ca profesor, le întreprinsese în Oltenia anilor ’50) și Episcopul Partenie Ciopron de la Ro­man, care era întâmpinat în ho­lul de onoare și apoi condus în Reședința mitropolitană. Mai a­min­­tea arhimandritul Partenie că cineva ar fi încercat să-l umilească pe starețul Putnei, Gherasim Cu­coșel, în urma propunerii de a deveni ierarh. Mitropolitul Iustin l-a apărat: „L-am propus pentru râv­na rugăciunilor și sfințenia vieții lui. Am văzut de multe ori dragostea lui cea mare față de Domnul…”

Mitropolitul și Patriarhul Iustin Moisescu a fost un om al faptelor și al înaltelor trăiri, al lucrării ­discrete și al bunătății inimii. La el veneau foarte mulți oameni ce­­­rându-i ajutorul, preoți și monahi care nu aveau posibilitatea să repare bisericile, întrucât nu primeau aprobări de la autoritățile vremii. Pe mulți i-a sfătuit să rezolve pe răspunderea sa lucrarea respectivă, înfruntând astfel potrivniciile crâncenei perioade.

Un lucru deosebit de important care trebuie amintit din viața Patriarhului Iustin Moisescu este atitudinea acestuia față de Decretul 410 din 1959 și reprimirea în mănăstire a călugărilor.

Dacă la început doctorul Iustin Moisescu a înțeles mai greu viața monahală și poate nu a acordat atenția cuvenită acestui aspect al vieții bisericești, îndată după decret, atitudinea sa a fost una profund părintească și duhovnicească. Avea să mărturisească celor a­propiați, de la Catedrala Mitropolitană din Iași, și unor stareți de mănăstiri că monahii sunt cei care ostenesc cel mai mult pentru lucrarea Bisericii. Vedea acest lucru mai ales în obștile numeroase ale Moldovei, unele dintre ele cu sute de călugărițe sau călugări. A făcut eforturi, uneori la limită, pentru a-i reprimi în mănăstire pe cei care fuseseră izgoniți de pe urma nedreptului act legislativ. Dintre maicile care cunoscuseră o perioadă de exil, de ședere în mijlocul lumii, unele lucrau în fabricile din orașele Moldovei, iar multe puteau fi întâlnite la Întreprinderea de Antibiotice Iași. Acestea au simțit purtarea de grijă a mitropolitului, care le-a aprobat să se întoarcă în mănăstiri, și chiar dacă o perioadă au rămas în ascultări smerite, fără să poarte uniformă, Mitropolitul Iustin a aprobat, în cele din urmă, revenirea lor. La fel s-a întâmplat și în mănăstirile de călugări. Unele dintre ele au funcționat ca aziluri de bătrâni (cazul Mănăstirii Sihăstria) sau au cunoscut mărinimia chiriarhului prin ample lucrări de restaurare.

La București, Patriarhul Iustin Moisescu regreta că atitudinea celor din Capitală era alta decât cea pe care o cunoscuse în perioada anilor 1957-1977. De aceea, realizările văzute au fost mai puține decât la Iași, dar în continuare a rămas un ierarh demn, luptător, curajos, iubitor al Bisericii și sprijinitor al ei.

Întâlnirea lui cu mai-marii vremii avea să spună cine era de fapt Patriarhul Iustin. Deși conducerea statului de atunci a cerut ca Re­ședința și Catedrala să fie mutate la Mănăstirea Văcărești sau la Mănăstirea Cernica, fie chiar în alt loc din București, Preafericirea Sa n-a îngăduit și a rămas până la urmă un autentic luptător. A avut curajul de a-i înfrunta pe cei din preajma conducătorului statului, chiar și pe soția fostului pre­șe­dinte, care încerca din răsputeri să-l aducă la tăcere pe Patriarhul României.

În cele din urmă, Patriarhul Iustin a ales calea smereniei, preferând liniștea pe care au dorit-o marii Părinți ai Bisericii. Așadar, Patriarhul Iustin a fost un slujitor cum puțini s-au întâlnit în vremurile pe care le-a străbătut.

Am poposit într-o zi, pe fugă, în Cândeștii Muscelului, satul în care a văzut lumina zilei viitorul Patriarh Iustin. Casa părintească se păstrează într-o stare bună. Seamănă cu o casă boierească, având multe odăi și cerdacuri largi. Sunt sigur că tatăl viitorului ierarh, învățătorul Ioan, avea prieteșug cu vreun arhitect ori strălucit constructor, de a reușit o asemenea armonie a casei cu aer voievodal.

Satul e înconjurat de păduri și poieni, cu frumuseți paradisiace, cu taine și istorii vechi.

Am înțeles, uitându-mă peste munți, de unde s-a înfiripat apropierea Patriarhului Miron Cristea cu micul orfan din Cândeștii Al­beștilor. Dincolo de munți și peste apa Dâmboviței stătea adeseori la liniște primul patriarh, care cumpărase o casă, pentru retragere și lucru, la Dragoslavele, nu prea departe de locul unde a vrut să înalțe și Familia Regală a României o reședință.

Rugăciunile și gândurile Patri­arhului Miron l-au inspirat pe viitorul Patriarh Iustin să aleagă drumul slujirii Bisericii, amintindu-și, peste ani, de vizitele primului Patriarh al României la Seminarul orfanilor de război și de împlinirea profeticelor sale cuvinte.

Au fost apoi, dimpreună, în duh, la Reședința Patriarhală de la Dragoslavele, iar acum se odihnesc în aceeași Catedrală Patriarhală, așteptând glasul Trâmbiței din Apocalipsă...