Christos Yannaras (1935-2024) - un teolog şi un filosof viu

Vestea trecerii la cele veşnice a teologului şi filosofului Christos Yannaras a activat în mine parfumul desfătării întâlnirii, prin intermediul cărţilor sale, nu numai cu o minte sclipitoare, care făcea joncţiunea atât de lejer între credinţă şi raţiune, cât mai ales cu o inimă frământată de adevărul că persoana, omul, este un eveniment al iubirii, ale cărei/cărui coordonate esenţiale sunt libertatea, comuniunea şi alteritatea.

În loc de a face o prezentare encomiastic-ornamentală (a studiat teologia la Atena, filosofia la Bonn şi Paris), prefer să aduc în atenţie câteva pasaje din gândirea acestui teolog şi filosof, care şi-a exercitat din plin libertatea, îndrăzneala cea bună şi autenticitatea unei reflecţii vii şi profunde pe marginea unor teme de mare relevanţă pentru omul postmodern. Adică, din toate scrierile lui Christos Yannaras transpare nevoinţa sinceră şi curată de a strămuta duhul raţiunii şi simţirii umane pe verticala Evangheliei şi a experienţei ecleziale.

1. Absenţa lui Dumnezeu din cultura şi structura societăţii este echivalentă cu instaurarea unei culturi a relativismului axiologic şi a unei preeminenţe a ideologiei, care deconstruieşte, reduce omul doar la dimensiunea sa biologică, instaurează dihotomii nocive şi volatilizează principiile modulatoare ale vieţii ca dar al lui Dumnezeu şi ale demnităţii persoanei umane ca imago Dei: „Sintagma «Dumnezeu a murit» marchează faptul că Dumnezeul creştin, Dumnezeul metafizicii occidentale, nu mai este altceva decât o plăsmuire moartă a minţii, «doar o idee», o noţiune abstractă (...). În realitate, Dumnezeu nu mai este implicat în modelarea vieţii omului european, nu este El acela care să dea sens existenţei omului, lumii ori istoriei. Locul ce revenea lui Dumnezeu a rămas, în Occident, gol; Dumnezeu este o absenţă. Această absenţă anihilează orice adevăr de viaţă, în afară de acela al stricăciunii şi al morţii. Ea defineşte conţinutul nihilismului contemporan (...). Proclamarea «morţii lui Dumnezeu» este mărturia cuiva care constată golul, absenţa (...). «Moartea lui Dumnezeu», încredinţarea că El este absent, este un fapt împlinit numai pentru oamenii care nu au renunţat să-L caute (...) în cadrul teologiei raţionaliste occidentale, al fideismului ori al misticismului individualist, al eticii utilitariste şi al autoritarismului unor Biserici transformate în religii, nu descoperă altceva decât absenţa Lui” (Heidegger şi Areopagitul, pp. 7-8, 50).

2. Consecinţa firească a declarării morţii lui Dumnezeu, adică a evacuării Lui din sfera spaţiului public, este indiciul clar al ignorării teologiei energiilor necreate ale lui Dumnezeu, prin care este prezent El Însuşi în istorie şi implicit în viaţa omului. Această ignorare s-a soldat cu nişte mutaţii catastrofale pentru umanitate: „deplasarea cunoaşterii lui Dumnezeu din spaţiul nemijlocitei manifestări personale, prin intermediul energiilor naturale, la nivelul abordării intelectuale şi silogistice a avut ca inevitabil rezultat o acută separare antitetică a transcendentului de ima­nent, «exilul» lui Dumnezeu în spaţiul inaccesibilului empiric, despărţirea religiei de viaţă şi limitarea ei la simboluri, violarea tehnologică a naturii şi a realităţii istorice şi subordonarea ei bunăstării individuale - ceea ce a făcut ca tradiţia metafizică apuseană să ajungă în final la «moartea lui Dumnezeu», iar neantul şi absurdul să fie promovate drept categorii existenţiale ale omului apusean” (Persoană şi Eros, p. 81).

3. Fără Dumnezeu, însăşi libertatea omului, una dintre componentele de referinţă ale omului postmodern, va fi transformată într-o libertate de alegere din superpiaţa dorinţelor şi a plăcerilor, care fărâmiţează nobleţea şi frumuseţea spirituală a omului. Adică, orizontalizăm libertatea, ca expresie a păcatului, care este un „eşec existenţial”, comutându-ne de la nivelul „vieţii la cel al supravieţuirii” (Libertatea moralei, p. 23). În Dumnezeu, libertatea nu are drept conţinut condiţionări sau limitări distructive, nici nu devine sursă de conflict, pentru că nu este orientată în mod egoist înspre sine, aşa cum este orientată libertatea omului postmodern, ci spre celălalt, ca împlinire deplină şi concretă a sa. Libertatea spirituală înseamnă vindecare şi smulgere din haosul frenetic al superpieţei dorinţelor: „Libertatea moralei se referă la evenimentul salvării omului: al putinţei ca omul să fie salvat, adică mântuit, «teafăr şi nevătămat»; să-şi realizeze integral posibilitatea existenţei şi vieţii dincolo de spaţiu, de timp şi de relaţiile convenţionale; să învingă moartea. După o astfel de mântuire, iar nu după îmbunătăţiri convenţionale ale caracterului şi comportamentului însetează omul, cu sete de obşte, nestinsă. De aceea, Biserica nu poate pune problema etică decât pornind de la libertatea moralei, în afara oricărui sistem formal de valori şi a oricărei predeterminări utilitare” (Libertatea moralei, pp. 9-10).

4. „Ieşirea din religie”, pentru a folosi o sintagmă deja consacrată a lui Marcel Gauchet, nu înseamnă atât dispariţia ei, cât „preschimbarea elementului religios în alt­ceva decât religia” (Ieşirea din religie, p. 12), ceea ce coincide perfect cu metamorfozarea modului de a înţelege Biserica, ca Trup tainic al lui Hristos, ca cea care „e imanentul care are în ea transcendentul, comunitatea treimică de Persoane plină de o nesfârşită iubire faţă de lume, întreţinând în aceasta o continuă mişcare de autotranscendere prin iubire” (Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică (II), 2010, pp. 214-215). Cu alte cuvinte, Biserica este percepută dintr-o perspectivă strict sociologică: „Oamenii care judecă «creştinismul» în funcţie de randamentul său moral şi de utilitatea sa istorică nu ştiu ce este Biserica şi nici care este adevărul ei. O consideră «religie» şi instituţie care are drept scop satisfacerea «nevoilor metafizice ale poporului», de aceea o şi judecă cu măsura «îmbunătăţirii» caracterului şi a condiţiilor vieţii noastre muritoare. Nici nu bănuiesc că dincolo de «îmbunătăţirile» sau de eşecurile efemere, la fiecare sinaxă euharistică viaţa omenească muritoare se preface în viaţă nemuritoare şi nestricăcioasă. Şi această prefacere nu poate fi anulată de nevrednicia oamenilor, de păcatele mirenilor sau ale clericilor (...)” (Abecedarul credinţei, p. 181).

5. Dacă vom înţelege că „Biserica este eveniment şi creaţie a comuniunii” în sinaxa euharistică, precum şi „asumarea necontenită a trupului lumii şi transfigurarea acesteia în trupul teandric al lui Hristos” (Adevărul şi unitatea Bisericii, p. 97), atunci vom asimila mult mai natural şi coerent faptul că „aceasta nu-şi canonizează sfinţii în funcţie de perfecţiunea morală individuală. Nu vede în persoanele sfinţilor pilde lumeşti de viaţă morală ireproşabilă, ci întruparea adevărului său, a mărturiei mântuirii, primele roade ale Împărăţiei lui Dumnezeu, «licărirea» vieţii spre care tânjeşte întreaga Biserică. Virtutea individuală nu duce la sfinţenie atât timp cât nu slujeşte la descoperirea şi mărturia adevărului Bisericii. Pe când pocăinţa tâlharului în ultima clipă a vieţii lui, fără nici o posibilitate de îndreptare a nelegiuirilor săvârşite până în acel moment, îl face sfânt al Bisericii, paradigmă şi criteriu «al noului mod de existenţă», al elanului de iubire şi de întoarcere a omului înspre Dumnezeu - primul cetăţean al Împărăţiei cerurilor” (Adevărul şi unitatea Bisericii, pp. 112-113).

6. Stingerea acestui litigiu dintre pretenţiile antropocentrice, centrifugale ale omului postmodern şi Dumnezeu devine posibilă prin recursul la redescoperirea vieţii euharistice a Bisericii: „Euharistia este fărâma de drojdie care face să dospească mistic frământătura moartă a lumii: ea acordă libera încuviinţare a omului pentru elevarea creatului de către Hristos. Ea transformă lumea în eveniment de comuniune divino- umană. Ea realizează sau împlineşte «logosul» lumii. Ea dă vieţii şi existenţei raţiunea şi sensul lor divin, ea distruge lipsa de raţiune, sau absurditatea supravieţuirii autonome sortite desfiinţării prin moarte. Euharistia se prelungeşte dinamic în toată viaţa credincioşilor, în fiecare fază de folosire a lumii, ea o transformă pe aceasta într-un prezent continuu de comuniune şi relaţie, care salvează şi revelează alteritatea şi libertatea persoanei dincolo de timp-spaţiu şi necesitate” (Libertatea moralei, pp. 91-92).

Christos Yannaras a fost hărăzit de Dumnezeu cu darul de a identifica distorsionările şi falsul din modul de a înţelege viaţa Bisericii. Acest lucru a fost posibil tocmai pentru că a slujit atât de frumos şi autentic, prin scris şi viaţa sa, Adevărul-Persoană, pe Iisus Hristos.

Nu cred că exagerez dacă voi spune că orice întâlnire, pe cale livrescă, cu Christos Yannaras coincide cu descoperirea propriei omogenităţi lăuntrice, ca reconciliere între credinţă şi raţiune.

Doamne, odihneşte-l în iubirea Preasfintei Treimi!