Cinci ani de la mutarea la Domnul a arhimandritului Placide Deseille

În ziua de prăznuire a Înaintemergătorului, Prorocului și Botezătorului Ioan, se împlinesc cinci ani deja de la mutarea la Domnul a părintelui arhimandrit Placide Deseille, monahul aghiorit cu viață sfântă, odrăslit proniator în veacul al 20-lea din pământul bătrânei Franțe, vlăguită spiritual și tot mai îndepărtată de Dumnezeu. Rugăciunea stăruitoare a tuturor sfinților ei, prăznuiți de mai bine de patruzeci de ani în a treia duminică după Rusalii (după duminica consacrată sfinților din Muntele Athos) în mănăstirile ctitorite de dânsul în Hexagon („Sfântul Antonie cel Mare” și „Acoperământul Maicii Domnului”), a fost ascultată de Domnul, Care a rânduit în chip minunat să-l plămădească acolo, în cea mai atee perioadă din istoria ei, pe acest nou propovăduitor al Evangheliei Sale în Apus, pentru a reînnoda firul Tradiției dreptei credințe întrerupt de Marea Schismă din 1054.

Întrebat într-un interviu din 2021 despre sfinții francezi pe care îi iubește, părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard, protopop de Franța în cadrul Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale și ucenic al părintelui Dumitru Stăniloae, îl așeza deja pe părintele Placide în marea familie a sfinților din Hexagon (alături de Sfânta Genoveva și Sfântul Gherman din Paris, Sfântul Martin de Tours, Sfânta Cuvioasă Radegonda, Sfântul Ilarie de Poitiers), pentru sfințenia vieții sale, pe care a cunoscut-o îndeaproape: „Personal, eu mă rog să fie trecut în rândul sfinților Bisericii și arhimandritul Placide Deseille. Ceea ce spun nu ar trebui să surprindă pe nimeni. Părintele Placide este foarte cunoscut și apreciat în România. Se bucura de încrederea deplină a Părinților din Sfântul Munte […]. Părintele Placide a avut o operă scrisă importantă pentru mărturisirea credinței universale, a organizat viața monastică pe teritoriul Franței și, mai ales, a sintetizat în propria viață această tradiție. Este primul francez get-beget în care s-a arătat această minune: întruchiparea într-o persoană umană de pe teritoriul Franței a întregii învățături a Apostolilor și Părinților. L-am cunoscut timp de decenii. Era nevinovat, foarte curat din fragedă pruncie, nu gândea și nu vorbea de rău niciodată pe nimeni. Făcea dovadă de un excepțional discernământ, iar smerenia și simplitatea sa erau emoționante. Avea și o trăsătură care nu este deloc nedemnă de un sfânt: un umor foarte agreabil. Fericite Părinte Placide, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!”.

Altoit pe trunchiul spiritualității athonite, părintele arhimandrit Placide a strămutat Sfântul Munte în Franța apuseană, asemenea altor monahi aghioriți contemporani, ctitori de viață monahală în Occident, precum Cuviosul Sofronie de la Essex în Anglia, sau părintele Efrem Filotheitul în Arizona. Ca și aceștia, care au fost ucenici ai unor mari sfinți nevoitori în Sfântul Munte, precum Siluan Athonitul sau Iosif Isihastul, și arhimandritul francez Placide Deseille a fost ucenic al starețului Emilianos Simonopetritul, cu a cărui binecuvântare s-a reîntors în Franța după tunderea sa în monahism, pentru a întemeia acolo metocuri athonite ale Lavrei Simonos Petras, punând început bun și sfânt monahismului ortodox din Hexagon. Și de mai bine de patruzeci de ani (diacronie îndelungată pentru practica monahismului în Franța), mănăstirile sale constituie repere autentice de viață monastică, în duh athonit și limbă franceză, în deplină fidelitate față de Tradiția Bisericii, cu obști alcătuite din călugări și maici de națio­nalități diferite, cele mai multe apusene, după modelul universalității dreptei credințe în Hristos Domnul.

Părintele Placide a fost iubit și respectat pentru sfințenia vieții sale de toți cei care l-au cunoscut, indiferent de religie sau naționalitate, nu doar de ucenici și ucenice. Și am putut constata lucrul acesta de-a lungul anilor, datorită binecuvântării de a-l fi cunoscut, la rându-mi, îndeaproape. Nu mai departe de vara trecută am descoperit cu bucurie și surprindere că Gheronda este în continuare prezent în amintirea oamenilor din regiunile geografice în care și-a construit mănăstirile, care-l descriu ca pe un călugăr „adevărat”, plin de copleșitoare bunătate și delicată blândețe față de toți semenii, gata să le vină în ajutor tuturor celor care îl întâlneau pe calea vieții. O doamnă trecută de 70 de ani, proprietara unei pensiuni din satul Saint-Laurent-en-Royans (lângă care se găsește Mănăstirea „Sfântul Antonie cel Mare”) ce devine, la marile sărbători, o anexă de găzduire a pelerinilor veniți la slujbele mănăstirii, prea numeroși pentru locurile de cazare monahale, mi-a povestit despre bucuria trăită de mama sa (catolică practicantă într-un sat fără preot permanent) datorită posibilității de a participa la slujbele comunității de părinți ortodocși, despre delicatețea și bunătatea starețului lor, părintele Placide.

„A fi creştin înseamnă a fi înviat împreună cu Hristos”

Părintele arhimandrit nu înceta să le vorbească ucenicilor și tuturor credincioșilor care frecventau mănăstirile sale despre importanța vieții liturgice pentru creștini, pentru sporirea lor în viața duhovnicească, despre datoria mărturisirii permanente a apartenenței lor la Trupul lui Hristos și a conștientizării faptului că, deși trăiesc în lume, ei nu sunt din lumea aceasta. „A fi creştin înseamnă a fi înviat împreună cu Hristos, iar iubirea Mântuitorului, iubirea luminii care izvorăşte din El trebuie să ne călăuzească întreaga viaţă”, spunea părintele Placide într-una din predicile la sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului. Sau, în alte locuri: „Viaţa noastră creştină nu este doar o viaţă pământească, ci una trăită în comuniune deplină cu Hristos Cel înviat. Toate simţămintele noastre, toate impulsurile şi raţiunile faptelor noastre trebuie să fie cele ale lui Hristos din noi. Şi atunci viaţa noastră devine una a Învierii şi a Adormirii” (predică la sărbătoarea Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu); „Da, viaţa creştinului este o luptă, o luptă care trebuie să fie încununată de biruinţă fiindcă avem în noi această forţă a Duhului care ne ajută să învingem, să fim biruitori” (predică la sărbătoarea Sfintei Treimi). O luptă care se desfășoară în contexte geografice și socio-culturale diferite, în funcție de evoluția istoriei omenești, dar care rămâne în esență aceeași. Deoarece, continuă Părintele Placide tot în predicile sale, „viaţa creştină autentică nu înseamnă doar respectarea unei legi, a unei legi care ar consta până la urmă în renunţarea efectivă la toate pentru Hristos, ci a intra într-o dinamică care nu este alta decât aceea a iubirii. Da, ceea ce ni se cere cu adevărat nu este doar să facem ceva sau să nu facem alt­ceva, ci să ne lăsăm cuprinşi, pătrunşi de iubirea lui Hristos, să nu mai avem altă dorinţă decât aceea de a-L urma, să ne împărtăşim în profunzime din voinţa Sa, să-L imităm, dar nu în mod exterior, ci să devenim cu adevărat mădulare ale Trupului Său, să ne unim cu El cu toată dragostea şi cu toată fiinţa noastră” (predica a doua la Duminica Dregătorului cel bogat).

Moștenirea părintelui Placide este evidentă atât la nivelul exterior, material și cultural al superbelor biserici bizantine construite din piatră în curtea mănăstirilor ctitorite de dânsul în Franța, al nenumăratelor traduceri de texte liturgice și rugăciuni, al dumnezeieștilor scrieri ale sfinților Ioan Scărarul, Isaac Sirul, Macarie Egipteanul, sau al Psaltirii Septuagintei preluate peste tot în cărțile de cult de limbă franceză, cât și la nivelul bisericilor lăuntrice zidite în inimile celor pe care i-a născut prin Botez la Viața cea adevărată sau călăuzit duhovnicește pe cale. Și bătrânul avvă i-a iubit pe toți cu dragoste de părinte, indiferent dacă erau călugări sau mireni. Dragoste pe care aceștia i-au purtat-o la rându-le, cu evlavie, sfială și nezdruncinată convingere în sfințenia vieții sale. Harul Duhului Sfânt care sălășluia în dânsul îi odihnea pe toți.

Pe noi, românii, Gheronda ne-a iubit în mod deosebit, pentru păstrarea mereu vie a credinței în Hristos în ciuda vicisitudinilor istorice, pentru autenticitatea vieții monahale care nu a încetat să înflorească „în jurul unor părinţi duhovnici purtători ai focului Duhului Sfânt”, pe care i-a întâlnit și cunoscut în anii 70, „în pădurile Moldovei, în mănăstirile Transilvaniei şi ale Olteniei, în Bucureşti şi în împrejurimi”, precum părinţii Cleopa Ilie, Petroniu Tănase, Teofil Părăian, Sofian Boghiu, Benedict Ghiuș, Dumitru Stăniloae „şi mulţi alţii”. Părinți sfinți, cu care s-a întâlnit deja, în Împărăția lui Dumnezeu. De aceea, și acum, ca și în ziua plecării sale la Domnul în urmă cu cinci ani, cu îndrăzneală și cu dragoste îl rugăm să mijlocească de-a pururi și pentru noi înaintea tronului Preasfintei Treimi.