Constantin Ghiniță, un poet al pătimirilor

În peisajul cultural românesc, poezia religioasă e mai aproape de lăuntrurile noastre decât de paginile tipăriturilor. Poate prea puțini sunt poeții înzestrați care ne-au făcut cunoscute poemele lor cu tentă religioasă. Imediat după momentul Decembrie ’89, versurile izvorâte din suferința celor trecuți prin temnițele comuniste începuseră să vadă lumina tiparului. Vrânceanul Constantin Ghiniță însă a fost un poet liber, întemnițat doar între zidurile suferințelor vieții cotidiene.

Cu studii teologice la Sibiu, cofondator de reviste, participant fervent la cenacluri literare din țară, anchetat de Securitate în anii ’80 pentru unele scrieri „neconforme”, Constantin Ghiniță a publicat 10 volume de poezie, a intrat în Uniunea Scriitorilor la 59 de ani, iar numele lui este astăzi purtat de un festival național de creație literară, inițiat după plecarea sa la Domnul, de către scriitorul Adrian Botez. 

Din neamul monahului Gamaliil

S-a născut în Clipicești, un sat cu dealuri presărate cu vii. Era 1946. Sub semnul toamnei. 9 spre 10 noiembrie. Nu începuse încă Postul Nașterii Domnului. Trecuse războiul, dar ce folos că România intra într-un regim totalitar de pe urma căruia avea să sufere până și pruncul născut în satul vrâncean, într-o familie de răzeși.

Tatăl, Petru Ghiniță, purtător de nume de apostol, era o personalitate în sat, chiar dacă din notar avea să ajungă contabil la CAP. Uita de aceste nedreptăți când intra în biserică și cânta la strană cu evlavie. Mama, Elena Păvăloiu, o femeie cu dragoste față de cei din jur, avea să cunoască suferința curând, când unicul ei fiu se îmbolnăvea de poliomielită la vârsta de doi ani. A fost salvat cu greu și aruncat în vâltorile vieții din care doar credința în Dumnezeu și poezia aveau să-i fie sprijin. Aplecarea spre carte o întâlnise și în familia mamei. Unchiul acesteia era nimeni altul decât monahul Gamaliil, vrednicul tipograf și autor de carte bisericească de la Mănăstirea Neamț, născut tot la Clipicești în 1899, atunci în județul Putna. Poetul își amintea adesea de călugărul familiei și de învățătorul Tomescu, de la care deprinsese taina învățăturii. După școala primară din sat, tânărul Constantin urmează cursurile școlii din Vidra, avându-l coleg pe Dumitru Pricop, poetul de care se va lega veșnic prin versul poeziei. Împreună vor fonda în 1972 Cenaclul literar „Duiliu Zamfirescu” la Odobești. 

Peregrin prin școli

La vârsta adolescenței începe să cunoască tarele regimului politic. Este respins la admitere la liceu pe motiv că tatăl era chiabur și refuza înscrierea în CAP. Va sta un an acasă, dar nu degeaba. Cu fire de poet răzvrătit, scrie un poem în care ia în vizor colectivizarea. Apoi „editează” o revistă în câteva exemplare și o distribuie țăranilor veniți în curte la Petru Ghiniță. De acest lucru s-a îngrijit un „binevoitor” care a furnizat un exemplar organelor de partid. Tatăl este ridicat noaptea și forțat să se înscrie în CAP. Pentru a-și putea crește fiul, se salvează de pușcărie trecându-și toate bunurile la Colectiv.

Cel care la maturitate se va considera un inadaptat va găsi înțelegere la liceul din Panciu. Aici va sta doar un an, dar nu degeaba. Va publica prima poezie sub pseudonimul Elen Delaputna în ziarul gălățean „Viață Nouă”, sprijinit de poetul Valeriu Gorunescu. Anul următor, cu sănătatea șubredă în urma unei hepatite, va reveni la Vidra și se va înscrie la secția umanistă a liceului pentru următorii trei ani. Constantin părea un tânăr rebel, dar poate că era liceanul entuziast care credea că poate schimba lumea aceea cenușie. Dacă în clasa a IX-a inițiase o grevă a foamei, în clasa a X-a dă foc cărților de limba rusă în curtea liceului. Pentru această atitudine neregulamentară, a fost eliminat de la cursuri. Împreună cu prietenul Dumitru Pricop s-a refugiat la Negrilești, în inima Vrancei, găsind adăpost la bădița Ștefăniță Lechea. Bacalaureatul urma să-l susțină în sfârșit, în 1966, la Liceul „Al.I. Cuza” din Focșani.

Spiritul liber l-a făcut să fugă deseori de înregimentări. Dovadă că la începutul stagiului militar, a evadat la o cârciumă din sat de lângă Strejnic (Ploiești). Nu va scăpa însă de militărie și de viața de soldat. 

Student la Teologie

După absolvirea liceului, Ghiniță revine în satul natal. Pentru un an este bibliotecar și director de cămin cultural, iar pe timpul verii, socotitor la CAP. Ocupă apoi un post de profesor suplinitor, iar vara, pentru a-și suplimenta veniturile, este magaziner la MAT Țifești. În toamna lui 1969 însă, Constantin Ghiniță devine student. Și nu oriunde, ci la Institutul Teologic din Sibiu. Pentru a se putea întreține, este nevoit să muncească în vacanțe. Descărcător de vagoane, noaptea în Gara Sibiu, pivnicer la viile deținute de Institutul Teologic de la Sărăcsău, vânzător în piață, manipulant la un depozit de sticlărie, lucrător la Uzina de piese auto, muncitor la abator... De perioada sibiană se leagă și prima sa căsnicie, și venirea pe lume a primului său fiu. Regulamentul strict al institutului nu îi va permite divorțul, astfel încât studentul Ghiniță va fi exmatriculat în anul III. Din perioada petrecută în orașul de pe Cibin, păstrase amintirea fondării Cenaclului „Lumină lină”, la inaugurarea căruia participaseră atunci, în 1970, Ștefan Augustin Doinaș și Ioan Negoițescu, oameni im­portanți de litere, membri ai Cercului Literar de la Sibiu.

Gropar la Bellu, încununat cu laurii poeziei

Descumpănit după exmatriculare, revine în 1973 în Vrancea. Își câștigă existența ca șef de bar în Odobești și pedagog la Complexul de Internate „Cuza” din Focșani. Peste doi ani, va lua drumul Bucureștilor. Nici aici nu s-a ferit de muncă. A fost merceolog la Întreprinderea „7 Noiembrie”, montator la Uzina „23 August” și dactilograf particular; a scris firme într-un atelier de pictură și nu s-a dat înapoi de la a săpa gropi în Cimitirul Bellu. Dar în tot acest timp, nu a abandonat o clipă poezia. Ba chiar a obținut în 1975 titlul de Laureat al Salonului Literar Dragosloveni „Al. Vlahuță”, marele premiu fiindu-i înmânat de criticul Constantin Ciopraga.

Din 1976, se stabilește definitiv la Mărășești. Va fi responsabil al cinematografului „Lumina~, administrator al stadionului de fotbal, instructor cultural la Cooperativa Meșteșugărească „Victoria” și metodist la Casa de Cultură, al cărei director avea să devină în 1997. Sub directoratul acestuia, instituția va lua numele lui Emanoil Petruț, actorul-poet născut la Mărășești.

În perioada petrecută aici a cunoscut-o pe pictorița Rodica Dumitra, cea de-a doua soție, care îi va dărui doi copii. 

Un credincios al saloanelor literare

„Am fost martorul fidel și înfrățit al debutului său strecurat cu greu prin grilajul cenzurii roșii”, scria poetul Gheorghe Istrate.

Indiferent de muncile de corvoadă din perioada anilor ’70-’80, Ghiniță nu a renunțat la activitatea literară. Iubea întâlnirile sub semnul poeziei, iar prezența sa la diverse cenacluri era adesea remarcată alături de alți poeți vrânceni. Dacă în 1982, timp de șase luni, este anchetat de Securitate pentru poezie politică, în 1987 i se va desface contractul de muncă, fiind acuzat de propagandă religioasă în Casa de Cultură. După momentul Decembrie 1989, „poetul discret”, cum îl numea Liviu Ioan Stoiciu, a avut o rubrică specială la ziarul „Milcovul” din Focșani, intitulată „Predica de Duminică” și a fondat Salonul Scriitorilor Vrânceni de Pretutindeni.

După dispariția sa în decembrie 2008, Mărășeștii și-au pierdut din farmecul poetic, sub amprenta căruia supraviețuise cultural timp de trei decenii.