Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă In memoriam Dabija

Dabija

Galerie foto (1) Galerie foto (1) In memoriam
Un articol de: Ștefan Mitroi - 19 Mar, 2021

Nu poți să nu te întrebi, chiar dacă e vorba de viața unui om de 72 de ani, adică atât de repede să se termine totul?!

Încă nu-și trăise copilăria până la capăt. Și nici tinerețea. Încă nu se lăsase durut de toate cuvintele limbii natale. Și-l așteptau noi îndrăgostiri de lumea aceasta. Și noi îngândurări pe care să le poarte pe umerii inimii sale mari. Și, dintr-odată, inima lui Nicolae Dabija s-a oprit. El știa c-o să se întâmple într-o zi. A spus-o tuturor, în volumul Așchii de cer: Dacă n-ar exista moarte, m-aș teme să trăiesc.

Nu ne-am văzut de prea multe ori. Dar ne-am văzut atât de adânc, încât mi-era aproape tot timpul dor de el. Mi-era și frică atunci când ne întâlneam. De faptul că primesc mai mult decât merit. Și că n-o să pot fi în stare să-i răspund pe măsură. C-o dragoste la fel de mare. Cu vorbe pe care să le rostească inima, așa cum erau vorbele lui despre mine.

I-am trimis în vară textul celui mai recent roman al meu, rugându-l să scrie câteva cuvinte despre el, pe care să le pun pe copertă. Mi-a trimis ce-a scris, dar n-am avut îndrăzneala să public textul primit. Era cu mult peste ceea ce cred eu însumi despre mine. Păstrez în memoria calculatorului acele cuvinte. Și-n memoria inimii mele, desigur. Acolo vor rămâne pentru totdeauna.

Cele mai triste sate sunt acelea care nu au cimitire, mai zicea Nicolae Dabija în cartea amintită.

Cu excepția cerului, mi-aș permite să adaug, care este cel mai mare dintre satele lumii. Un sat fără cimitir, unde nu există strop de tristețe. E satul în care s-a mutat Nicolae Dabija recent și-n care ajung doar cei ce, pe lângă pământ, sunt făcuți și din lumină. Mai ales din lumină. Cum a fost el, cum este, mai bine zis, fiindcă viața lui Nicolae Dabija continuă. Și nu doar sus în cer, ci și aici, pe pământ, în cărțile pe care le-a scris. Apropiați-o pe fiecare dintre ele de tâmplă și-o să-i auziți inima bătând. Dovadă că el n-a încetat și n-o să înceteze niciodată să ne iubească.

 

Citeşte mai multe despre:   Nicolae Dabija