Duhovnicul cel bun - Părintele Paisie Olaru

leroschimonahul Paisie Olaru s-a născut la 20 iunie 1897, în satul Stroiești, comuna Lunca - Botoșani, într-o familie cu cinci copii, fiind cel mai mic la părinți. Tatăl său, loan, era pădurar, iar mama sa, Ecaterina, casnică. Din botez a primit numele de Petru, în anul 1921 a intrat în viața monahală la Schitul Cozancea din apropiere, luând la călugărie numele de Paisie. În anul 1943 a fost hirotonit diacon, iar în anul 1947, preot, fiind pentru puțin timp egumen la schitul de metanie (schitul la care a fost călugărit). În toamna aceluiași an se retrage la Mănăstirea Sihăstria, devenind duhovnic al întregii obști, până la sfârșitul vieții sale. Între anii 1972-1985 s-a nevoit ca sihastru la Schitul Sihla, iar în ultimii cinci ani a locuit în chilia sa de la Sihăstria, fiind bolnav, până s-a mutat la Domnul, în noaptea de 18 octombrie 1990.

Marele Duhovnic este Hristos. Ceilalți duhovnici, mai mari sau mai mici, trebuie să privească mereu la El, la felul cum a tratat El pe toți cei pe ca­re i-a cunoscut în timpul activi­tății Sale mântuitoare. A întâl­nit oameni păcătoși, desfrâ­nați, nedrepți. Întâlnirea cu El le-a schimbat viața. Au devenit alți oameni, oameni buni, fii ai împărăției.

Drumul lor ducea către pră­pastie. Apoi, și-au îndreptat pa­șii către cer. Se gândeau, mai întâi, la cele ale zilei. Apoi, au fost preocupați de veșnicie, de șederea în împărăția lui Dumnezeu.

De duhovnici buni are nevoie și lumea de astăzi, mănăstirile și parohiile împreună.

Lucrarea pentru Dumnezeu

Duhovnicul bun este modest.

Duhovnicul bun nu caută ale sale.

Duhovnicul bun se roagă mult pentru ucenici, îi pome­nește la Sfânta Liturghie și zice acolo: „Spală Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici“.

Duhovnicul bun nu se laudă cu nevoința sa și eventual cu vreun dar pe care l-a primit de la Dumnezeu.

Duhovnicul bun nu vorbește pe la colțuri.

Duhovnicul bun nu-i vorbeș­te de rău pe alții. Nu face cate­gorisiri și ierarhizări pripite.

Duhovnicul bun nu-i învață pe credincioși să fie recalci­tranți, să facă demonstrații, să semene vânt și să culeagă furtună.

Duhovnicul bun nu face de­clarații publice pentru a lovi Biserica. Când are nemulțu­miri, i le spune lui Dumnezeu în rugăciune.

Duhovnicul bun se bucură cu cei ce se bucură și plânge cu cei ce plâng.

Duhovnicul bun iartă, nu judecă, pentru că judecata este a Judecătorului din Ceruri.

Duhovnicul bun iubește pe păcătos, chiar dacă nu-i de acord cu păcatul lui.

Duhovnicul bun știe că vir­tuțile se clădesc pe temelii de piatră, îi învață pe ucenicii săi să zidească pe temelie bună, argint, aur, pietre prețioase și nu lemn, fân sau trestie.

Duhovnicul învață că pocă­ința se lucrează în taină, nici­decum în ochii oamenilor.

Duhovnicul bun învață că pocăința se încheie la mor­mânt. Până acolo trebuie să luptăm, ori de câte ori cădem.

Duhovnicul bun nu vorbește despre cele de taină ale sale.

Duhovnicul bun face lucra­rea sa pentru Dumnezeu și nicidecum pentru oameni. Se ferește de lauda oamenilor și dorește răsplată veșnică, nu doar una trecătoare. El știe că răsplata veșnică o poate da numai Dumnezeu. Așa face duhovnicul bun.

Așa l-am cunoscut pe bunul duhovnic

Un astfel de duhovnic a fost Părintele Paisie Olaru, poate cel mai nevoitor monah de la Sfântul Calinic Cernicanul încoace.

L-am cunoscut prin anii 1979-1980. La Sihla, sub stân­cile uriașe, locuia într-o căsuță modestă, în vecinătatea bise­ricuței dintr-un brad. Era în putere, cobora și urca cu ușurință treptele până la bise­rica din vale, unde nu lipsea de la Sfânta Liturghie, și de la Utrenie, care șe săvârșeau la miezul nopții. În rest, se ruga pentru el și pentru mulțimile de credincioși. Deși vremurile erau grele și regimul comunist se împotrivea Bisericii, oameni de departe și mai de aproape, cu demnități și pregătiri diferi­te, urcau poteca până la Sihla. Drumul ce duce până la schit a apărut ceva mai târziu. Sub epitrahilul părintelui au înge­nuncheat ani la rând oameni și oameni, cărora le-a iertat păca­tele. S-a rugat pentru ei. A plâns împreună cu ei și pentru că avea atâta bunătate le dorea tuturor un „colțișor de rai“. Această expresie revenea mereu în rugăciunile lui și în urările făcute celor mulți.

Așa l-am cunoscut pe bunul duhovnic. Nu vorbea niciodată despre cele de taină ale sale. Nu se lăuda cu vreo virtute. Nu amintea că pe la chilia sa au trecut oameni cu diferite dem­nități, îi trata pe toți la fel. Pro­babil că cea mai mare virtute a sa a fost smerenia. O smerenie autentică, care se întâlnește foarte greu.

Copil fiind, mi-am plecat și eu genunchii sub epitrahilul acestui călugăr sfânt. De altfel, mai târziu i-am și spus unui pictor să-l așeze într-o icoană, alături de alți sfinți ai Moldo­vei, icoană ce o păstrez în chilia mea.

Părintele Paisie a schimbat fața lumii

În satul meu de obârșie, Rădășeni, se vorbea mult de acest mare duhovnic, ca și de Părintele Cleopa, de altfel.

Părintele Paisie era cunos­cut de consătenii mei din vre­mea viețuirii sale la Mănăsti­rea Slatina. Atunci a vizitat și el satul meu natal. Părintele Gherasim Câmpanul, și el rădășenean, i-a fost apropiat.

Oamenii îl știau rugător și chiar vindecător. Simțeai acest lucru după ce-ți termina de ci­tit o rugăciune. De aceea, mulți doreau să lase un pomelnic la el și nu la altcineva. Părintele Paisie a schimbat, cât a putut, fața lumii. Așa vom înțelege cuvintele Sfântului Filaret al Moscovei († 1867): „dați-mi du­hovnici buni și voi schimba fața lumii“.

Vrednicul de pomenire, Cu­viosul Părinte Paisie a trecut la Domnul în octombrie 1990. Bolnav, fără vedere, retras într-o chilie smerită de lângă iazul Mănăstirii Sihăstria, bu­nul Părinte n-a mai putut sta înaintea oamenilor, așa cum o făcuse, de altfel, toată viața.

S-a rugat pentru toată România

În ultimii ani ai suferinței sale pământești, s-a rugat însă pentru toată România. Eu cred că momentul decembrie 1989 i se datorează în mare parte.

Plecând la cele veșnice, la câteva luni de la îngenunche­rea regimului ostil Bisericii, Părintele Paisie Olaru n-a mai apucat să fie cunoscut în ade­vărata sa măreție.

După aceea, unii au amintit de cuvioșia sa, au și scris cuvin­tele sale de învățătură, adevă­rate mărgăritare de mare preț, dar totuși, aceasta reprezintă prea puțin din cât ar fi meritat. Dar ceea ce oamenii nu pot face, împlinește Dumnezeu. Numai Dumnezeu nu uită, numai Dumnezeu cunoaște deplin lu­crarea fiecărui slujitor al Său.

Arhidiacon fiind, am parti­cipat la slujba petrecerii Părin­telui Paisie pe drumul către împărăția Cerurilor. Acest neo­bosit rugător merita mai mult. Puțini și-au adus aminte de Cuvioșia Sa. Atunci și acum trebuia oferit unei generății care are nevoie de modele. Dar, Părintele Paisie a fost din nou smerit. Prin toată viața sa, el ne-a dat o lecție de mare pro­funzime duhovnicească. Depin­de de fiecare dintre noi cât și cum învățăm.

Rugat odată să vorbească despre rugăciunea inimii, a răspuns: „Ce este rugăciunea inimii? N-am auzit niciodată de ea“.

leroschimonahul Paisie Ola­ru, duhovnicul cel bun, a fost îngropat în cimitir, dar va veni vremea când trupul său va fi adus în biserică, așa cum sunt aduse moaștele sfinților.

La împlinirea celor 15 ani de la trecerea sa pe tărâmul veș­niciei îi aducem prinos de cins­tire și de rugăciune smerită pen­tru cel care a fost, poate, cel mai mare rugător al ultimilor 150 de ani.