Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă In memoriam Episcopul Gherasim Safirin în contextul „crizei bisericeşti” din 1909

Episcopul Gherasim Safirin în contextul „crizei bisericeşti” din 1909

Galerie foto (3) Galerie foto (3) In memoriam
Un articol de: Pr. Ioniță Apostolache - 06 Noi, 2022

La cumpăna dintre secolele XIX şi XX, Biserica Ortodoxă Română a fost marcată de o serie de evenimente notabile, în mare parte legate de raporturile ei cu statul. Mult disputata şi contestata problemă a „Legii Consistoriului Superior Bisericesc”, promulgată la pro­punerea ministrului Spiru Haret, a devenit un adevărat „măr al dis­cordiei” în rândul membrilor Sfântului Sinod. În cele din urmă, „abuziv” adoptată, norma juridică propusă, prin care se genera un nou compozit decizional în Biserică, a fost aspru criticată şi apoi afurisită de Episcopul Gherasim Safirin al Romanului.

Polemica a generat un aspru schimb de replici atât din partea Episcopului Gherasim, care a realizat o adevărată apologie a autorităţii canonice şi independenţei decizionale a Bisericii faţă de stat, cât şi din partea ministrului Spirut Haret, care a încercat să-şi lămurească ideile inovative privind necesarul unei transformări sociale a dialogului cu Biserica. Pe lângă acest complex de divergenţe interinstituţionale, apare un al treilea factor de luat în seamă, anume disputa din sânul Bisericii, cu rezultatul scoaterii din scaun a Episcopului Gherasim Safirin.

Preasfinţitul Părinte Gherasim Safirin s-a născut pe meleaguri mehedinţene, în localitatea Izvorelu, în luna octombrie a anului 1849. Părinţii săi, Dinu şi Dina Zmeu, oameni credincioşi, l-au purtat la Taina Sfântului Botez în ziua de 6 noiembrie a aceluiaşi an, rânduindu-i spre purtare creştinească numele de Gheorghe. La numai 3 ani a rămas orfan de mamă, fiind înfiat de la tatăl său de logofătul craiovean Florea Zamfirescu, în grija căruia a rămas până la 8 ani. După moartea boierului, a trecut în grija unei epitropii. Perioada de formare a început-o la Craiova, unde a făcut şcoala primară şi liceul, obţinând mai apoi Bacalaureatul în Litere şi Ştiinţe. În 1970 a intrat prin concurs profesor de limba franceză la Gimnaziul Real din Târgu Jiu. Marcat de numeroase frământări lăuntrice şi însetat după împlinirea unei lucrări mai înalte pentru suflet, tânărul Gheorghe Safirin a mers pentru o jumătate de an în Sfântul Munte. Experienţa de aici îl va marca pentru totdeauna şi, deşi reîntors la catedra sa de profesor din Târgu Jiu (ajungând chiar să conducă în calitate de director şcoala), va fi în cele din urmă mişcat ireversibil de slujirea călugărească. În decembrie 1873 îşi depune demisia şi merge spre închinoviere la Mănăstirea Tismana, primind numele de Gherasim. În prealabil, întrucât regulile de călugărie erau foarte stricte (după reglementările impuse de Cuza), nefiind absolvent de seminar teologic, obţine ad-hoc un certificat medical care atesta că „suferă de nervi şi este teoman”. La Tismana rămâne până în 6 ianuarie 1874, când Episcopul Atanasie Stoenescu al Râmnicului (1873-1880) îl hirotoneşte ierodiacon pe seama Catedralei episcopale „Sfântul Nicolae” din Râmnic. Un an mai târziu este hirotesit arhidiacon. Din 1875 este numit profesor suplinitor la Catedra de teologie morală a Seminarului „Sfântul Ierarh Nicolae” din Râmnicu Vâlcea, un an mai târziu devenind prin concurs profesor titular de teologie morală, liturgică şi teologie pastorală. În anul 1878, odată cu ridicarea sa la rangul de protosinghel, primeşte spre administrare conducerea seminarului teologic (1878-1886). În anul 1888 este ridicat la rangul de arhimandrit, iar în 1890 pleacă pentru patru ani să-şi definitiveze studiile teologice la Atena. Revenit la Râmnic, preia Catedra de limba latină (1894-1899). La 24 mai 1899 este ales ca ­Episcop-vicar al Eparhiei de Râmnic, primind titulatura de „Craioveanul”, iar la 17 februarie 1900 ajunge Episcop eparhiot la Roman. Aici rămâne până în 1911, când se retrage la Mănăstirea Frăsinei, în contextul „crizei bisericeşti” din 1909-1911.

Apologet creştin şi rugător isihast

Lucrarea pastorală şi învăţătorească a Episcopului Gherasim Safirin s-a completat printr-un talent inconfundabil pentru slova bisericească. Personalitate polivalentă, arhiereul oltean a lăsat Bisericii un adevărat tezaur de însemnări teologice proprii, traduceri şi compoziţii muzicale. Amintim aici doar câteva dintre numeroasele sale realizări editoriale: „Catehismul creştin”, „Carte numită Thicara” şi „Papalitatea eretică” (în 1900, traduceri); „Legea şi poruncile lui Dumnezeu”, precum şi mai multe „Culegeri de cântări bisericeşti” (ca realizări personale). De departe cea mai mare realizare teologică pe care vrednicul vlădică a lăsat-o Ortodoxiei româneşti a fost traducerea Filocaliei. În consecinţă, „locul Episcopului Gherasim Safirin în istoria spiritualităţii filocalice româneşti rămâne unul considerabil, ba, dintr-un anumit punct de vedere, chiar şi mai important, întrucât ierarhul oltean catalizează în jurul său tradiţii şi eforturi neoisihaste, legând generaţiile paisiene de monahismul românesc al secolului XX şi spiritualitatea neoisihastă de teologia românească contemporană” (pr. conf. univ. dr. Picu Ocoleanu, „Nebunie pentru Hristos, acrivie canonică, spirit filocalic. Episcopul Gherasim Safirin de la Mănăstirea Frăsinei, ultimul mare reprezentant al neoisihasmului românesc”, în revista Mitropolia Olteniei [MO], nr. 5-8/2018, p. 42).

„Legea Consistoriului Superior Bisericesc”, dezbătută în cursul anului 1909, propunea realizarea unui transfer de autoritate în sânul Bisericii Ortodoxe, urmând să fie preluate unele atribuţii „care până atunci fuseseră doar de competenţa Sfântului Sinod”. Astfel, în concordanţă cu actul de normare, aşa-zisul Consistoriu Naţional Bisericesc „urma să fie compus, pe lângă cei 17 episcopi, membri în Sfântul Sinod, din doi preoţi profesori la seminar şi, respectiv, Facultatea de Teologie, doi stareţi ieromonahi şi din alţi 17 clerici numiţi din toate eparhiile”. Promovată intens spre legiferare de Spiru Haret, Legea Consistoriului prevedea o decizie totală a noii instituţii propuse spre activare în aproape toate problemele materiale şi administrative ale Bisericii. Episcopatul devenea astfel minoritar, având putere executorie „numai prin semnătura ministrului cultelor”. Inserţiunea politicului în Biserică devenea în felul acesta o evidenţă, Episcopul Gherasim Safirin luând poziţie în Parlament şi în Sinod împotriva acestei legi, pe care o socotea „necanonică şi periculoasă” (pr. prof. dr. Mihai Valica, prof. univ. dr. Pavel Chirilă, Prigoana cea ­dinăuntru. Încercările drepţilor în Biserica lor, Ed. Christiana, Bucureşti, 2011, p. 48).

Înainte de adoptarea propriu-zisă a proiectului de lege (1909-1911 - perioada pe care istoria Bisericii Ortodoxe Române a numit-o ulterior în mod generic „criza bisericească”), iniţiativa legislativă a lui Spiru Haret cu privire la modificarea legii sinodale a întâmpinat opoziţie din partea a doi arhierei ortodocşi. Astfel, în 1872, Episcopul Atanasie Mironescu (1856-1931) al Râmnicului şi Episcopul Gherasim Safirin (1849-1922) al Romanului „au reclamat caracterul anticanonic al instituirii unui «Consistoriu Superior Bisericesc» ca structură de conducere a Bisericii Ortodoxe Române, situată deasupra Sfântului Sinod sau paralelă acestuia”.

Retras din scaun la Frăsinei

În anul 1909, în ziua de 5 februarie, Episcopul Atanasie Mironescu al Râmnicului a fost ales, „cu sprijinul guvernului liberal”, în demnitatea de Mitropolit primat. Odată cu această majoră schimbare a poziţiei sale în ierarhia bisericească s-a schimbat şi atitudinea faţă de proiectul normativ demarat cu câţiva ani în urmă de Spiru Haret, privind „Legea Consistoriului Superior Bisericesc”. Proiectul a fost legiferat în anul 1909, cu sprijinul total al Mitropolitului Atanasie, al Parlamentului şi al majorităţii membrilor Sfântului Sinod. Cu toate presiunile venite dinăuntru şi din afara Bisericii, nimic nu a reuşit să-l schimbe pe Episcopul Gherasim Safirin, care a rămas intransigent şi de nestrămutat în convingerile sale. Poziţia corectă şi fermă a arhiereului oltean faţă de pericolul acestei legi nefaste pentru autonomia Bisericii a fost confirmată puţin mai târziu de marele istoric Nicolae Iorga, care analiza situaţia după cum urmează: „Menţionându-se toate drepturile pe care şi le arogase statul, se scădea încă şi mai mult autoritatea episcopilor, cari rămâneau să fie aleşi şi de acum înainte de Camerele reunite, creştini şi heterodocşi fiind primiţi la vot la un loc cu ceilalţi, şi se dădea, pe lângă Sinod, atribuţii întinse unui Consistoriu bisericesc, din care făceau parte şi preoţi şi diaconi, şi care hotăra cărţi de slujbă, programe, judecăţi, administraţie, finanţe” (Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, vol. II, ediţia a II-a, Bucureşti, 1930, p. 301).

În tumultuoasa sa incursiune apologetică pentru mărturisirea adevărului canonic al Bisericii, Episcopul Gherasim Safirin şi-a asumat crucea până la capăt, rămânând neînfrânt în propovăduirea sa. Retras din scaunul episcopal la 27 iulie 1911, arhiereul oltean va vieţui în chip de smerit călugăr la Mănăstirea Frăsinei până la sfârşitul existenței sale pământeşti. Cu toate acestea, la îndemnul şi cu sprijinul „unui nobil român şi creştin ortodox”, îşi va publica întreaga apologie desfăşurată pe parcursul celor trei ani de confruntări cu statul şi cu fraţii săi din Biserică. Întreaga polemică a fost publicată la scurt timp de la scoaterea sa din scaun într-un tom de „Documente privitoare la tulburarea bisericească pricinuită de legea sinodală din 1909 şi apărarea Preasfinţitului Episcop al Romanului D. D. Gherasimu Safirinu în procesul sinodal din 1911” (Gherasim Safirin, Documente …, Tipografia Profesională „Dimitrie C. Ionescu”, Bucureşti, 1911). Un an mai târziu va veni şi răspunsul ministrului Spiru Haret, care se desfăşoară într-o versiune proprie în ceea ce deja se identificase generic ca şi „Criza bisericească”.

Citeşte mai multe despre:   evocare