Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă In memoriam Episcopul Vasile Coman, predicator neobosit şi păstor cu râvnă apostolică

Episcopul Vasile Coman, predicator neobosit şi păstor cu râvnă apostolică

Galerie foto (6) Galerie foto (6) In memoriam
Un articol de: Pr. Prof. Dr. Cristian Muntean - 07 Aug, 2022

Se împlinesc anul acesta 30 de ani de la mutarea la Domnul a Episcopului Vasile Coman al Oradiei (1970-1992), personalitate marcantă a Bisericii Ortodoxe Române din a doua jumătate a secolului trecut, ce se distinge în panteonul ierarhilor ardeleni prin activitatea sa pastoral-misionară, prin predica sa vie, prin grija deosebită față de preoții și păstoriții săi, printr-o minte lucidă și practică la nevoile vremii, în contextul unui regim ostil dezvoltării eclesiastice (în alți termeni față de cei de azi), având o bogată experiență pastorală ca preot și protopop de Brașov mai bine de 30 de ani.

Am scris de-a lungul timpului mai multe articole și studii de­spre opera Episcopului Vasile, o parte din ele le-am adunat în volumul „Episcop Dr. Vasile Coman - Teme de lectură” și nu voi insista pe marginea lor. Una din calitățile în care a excelat Episcopul Vasile a fost cea de predicator neobosit al Evangheliei Mântuitorului Hristos, fiind convins că greutatea cu­vântului preotului în fața obștii sale este rezultatul unei vieți cumpătate și al unor cunoș­tințe temeinice de teologie pe care le probează prin propria viață. Era convins că autoritatea preotului  este legată de harul hirotoniei şi, în aceeași măsură, de vocația lui de a descoperi credinciosului duhovnicescul și de a-l purta în brațe spre Împărăție printr-un efort neobosit de răbdare.

Poate de aceea lucrarea pastorală a fost cea mai importantă pentru el, încă de când era preot în Brașov. În sprijinul acestei idei stau nenumăratele sale predici și conferințe, dar mai mult decât toate acestea sunt mărturiile celor care l-au cunoscut, ale colaboratorilor pe care i-a avut și personalităților cu care a stabilit relații de amiciție într-un timp dificil pentru Biserică.

Slujitor la parohie de oraş vreme de trei decenii 

De aceste lucruri era convins Episcopul Vasile încă din vremea „apostolatului său social”, fie că vorbim de prima parohie în care a slujit (Șirnea-Bran), fie ca profesor de religie la Liceul „Andrei Șaguna”, ca preot la Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din cetatea Brașov sau ca protopop al orașului.

Predica pe care o vom reda mai jos a fost rostită la biserica din Cetate. Exista la vremea aceea o „directivă”, mai mult sau mai puțin eclesială, ca toate predicile să fie scrise și vizate de protopop înainte de a fi rostite de la amvon. Protopopul Vasile n-a făcut excepție de la regulă și și-a alcătuit cu meticulozitate fiecare cuvânt.

Cei familiarizați cu opera lui știu de aprecierea de care se bucură și azi cartea lui de predici „Slujind lui Dumnezeu, slujim oamenilor”. Pe lângă ea nu pot să nu amintesc ciclul „Cuvântărilor liturgice”, predicile la cununie „Hristos în familie” sau cuvântările apologetice „Glasul Credinței”.

M-am întrebat mereu de ce doar un volum de omilii la duminicile de peste an? Să fie doar o sinteză? Avea material omiletic pentru mai multe volume și parcurgând câteva din aceste omilii am sesizat că nu repetă aceleași idei. Din păcate nu vom avea un răspuns la această întrebare.

Cu timpul, din pronia lui Dumnezeu am ajuns „acasă”, în parohia și biserica unde a slujit ca preot din 1942 și până în 1970, fiind urmat de fratele său, Nicolae, până în anul 2010, când am urmat şi eu ca preot slujitor la același Altar.

Nu scriu aceste amănunte decât din perspectiva cititorului pe care îl ademenesc să-mi înțe­leagă starea. Mă aflu în camera în care a scris textul pe care urmează să-l redau, stau la același birou și țin în mână manuscrisul cu predica despre bogatul nemilostiv și săracul Lazăr. Emoțiile sunt vii pentru că îmi trezesc amintiri nesperate. Sigur sunt subiectiv, dar asta nu impietează textul care scoate la iveală predica extrem de actuală și vie a părintelui Vasile și modul în care era ancorat în slujirea și luminarea credin­cioșilor, descoperindu-ne un timp fără de timp, preocupați de aceleași adevăruri evanghelice și de rostiri simple și clare, care ne recompun limbajul propriei mărturisiri de credință prin nobila alegere a drumului.

O predică inedită a Episcopului Vasile Coman

„Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră și vizon, veselindu-se în  toate zilele în chip strălucit - Și era un om sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porții lui, plin de bube - poftit să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului“ (Lc. 16, 19-21).

Iubiți credincioși, bucurie și tristețe, veselie și umilință, sănătos și bolnav, bogat și sărac, sătul și flămând, dispreț și iubire, iată câteva contraste pe care ni le pune înainte Evanghelia cu bogatul nemilostiv și săracul Lazăr. Tocmai pentru această permanentă luptă interioară a firii omenești, a minții cu simțirea, merită să fie recitită Sfânta Evanghelie de azi.

În această Sfântă Evanghelie se dezbate problema contrariilor, a contrastelor, problema lumii de totdeauna. Au discutat-o și au vrut să o rezolve sociologii și filosofii, și-au însușit-o toți oamenii de bine, din toate timpurile, pentru a o dezlega. S-a ajuns chiar la concluzia, și nu fără temei, că oamenii au strigat în viața lor mai mult cuvântul dreptate decât iubire, lăsând impresia că între una și alta există ceva care face să nu se poată apropia niciodată.

S-ar părea iarăși că acest lucru îl confirmă chiar cuvântul dumnezeiescului Învățător Iisus Hristos în Evanghelia Sa.

Oare așa să fie? Există o prăpastie între iubire și dreptate? Nu! Un categoric nu! Dreptatea și iubirea sunt două fețe ale aceleiași porniri lăuntrice. Și una, și alta sunt ridicate la cel mai înalt nivel al virtuții. Și iubirea, și dreptatea mângâie, li­niș­tesc, înnobilează sufletul, îi dau omului chipul cel dintâi, pe care l-a avut în Rai.

Meditând asupra contrastelor vieții am pus în față Sfânta Evanghelie de la Luca, a bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, cu Evanghelia de la Matei în care ni se vorbește despre Judecata din urmă. Există o paralelă, o asemănare perfectă între ele. Și în Evanghelia de azi, a bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, și acolo, în Evanghelia Judecății din urmă, ni se descoperă una și aceeași față a lui Dumnezeu, bună și dreaptă. Aici judecata omului singular, acolo a tuturor oamenilor, la sfârșitul lumii. Aici un Lazăr odihnindu-se în sânurile Părintelui Avraam, acolo același Lazăr multiplicat la infinit, chemat de cuvântul iubirii: „Veniți, binecu­vântații Tatălui Meu, moș­te­niți împărăția pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Mt. 25, 34).

Aici un bogat nemilostiv osândit, acolo nenumărați osân­diți pentru nemilostivire: „Duceți-vă de la mine, bleste­maților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui, căci flămând am fost și nu mi-ați dat de mâncare, bolnav și nu m-ați cercetat” (Mt. 25, 41).

Vă veți întreba, iubiți credin­cioși, pe bună dreptate: Există un Dumnezeu al iubirii și același Dumnezeu al pedepsei, un Dumnezeu al dragostei și același Dumnezeu încruntat și răzbunător față de cei răi și nemul­țumitori?

Să intrăm un pic mai adânc în miezul lucrurilor și să rememorăm dialogul dintre bogatul nemilostiv și părintele Avraam, care nu este altcineva decât Dumnezeu. Cum se adresează el lui Dumnezeu? Nu o dată, ci de mai multe ori acesta i se adresează cu cuvântul cel mai cald și nu numai că se adresează, ci se și roagă zicând: Părinte, adică tată, ceea ce înseamnă că nu se simte deloc nedreptățit, ci din contră, recu­noaște că măsura și locul unde se află sunt urmarea unei drepte judecăți. Nu se răz­vrătește, nu face apel la sentință, nu cere comutarea pedepsei, pentru că știe că în cazul lui dreptatea a fost slujită în cel mai deplin duh al ei. Conștiința lui este ca un ecran pe care se proiectează fără încetare chipul rău al sufletului său. Acest lucru îl muncește în cel mai înalt grad. Focul con­știin­ței îl arde și cere stropul de osteneală de la Lazăr, pe care l-a nedreptățit, și nu de la Părintele Avraam, față de care nu s-a căit.

La apelurile repetate ale bogatului, cum răspunde Dumnezeu? - Fiule, adu-ți aminte… așa­dar raportul dintre Părinte și fiu s-a păstrat. Acesta a fost și a rămas un fiu, dar un fiu rătăcit în care glasul conștiinței, la care face apel Dumnezeu, și al filia­țiunii a tăcut, mai mult a rămas mut, cât a fost în viață.

Niciodată nu și-a spus: mă voi duce la Tatăl meu și voi zice… Tată, greșit-am la cer și înaintea Ta.

Conștiința de om, de fiu al lui Dumnezeu, de frate față de om, s-a trezit mult prea târziu. O întârziere condamnabilă care a chemat singură dreptatea lui Dumnezeu. Nu este vorba de o răzbunare a Părintelui, ci de dreptatea care se cerea slujită și care trebuia să înfrunte nedreptatea și păcatul.

Este binecuvântată ploaia, când vine la vreme pentru rodirea pământului, dar când vine după o secetă îndelungată și după ce vremea rodirii a trecut, chiar de vine ploaie, recolta este pierdută.

Așa și conștiința bogatului, s-a trezit, dar mult prea târziu, pentru ca iubirea să fie arătată, s-a trezit după darea sentinței.

Iubiți credincioși, iubirea și dreptatea sunt două surori bune și izvorăsc din unul și același loc. Se caută una pe alta, se completează și se ajută una pe alta, când este vorba de iubirea și dreptatea care vin de la oameni, ca lumina și căldura soarelui - care nu se pot despărți.

Când este vorba de iubirea și dreptatea care izvorăsc din Dumnezeu, ele se îngemănează ca doi ochi într-o lumină. Nu pot să-mi închipui un Dumnezeu care să fie numai iubire, fără să fie drept. Nu pot și nu cred că Dumnezeu este numai drept fără iubire. Dumnezeu este bun și drept. Aceste două însușiri se găsesc în Dumnezeu în cea mai desăvâr­șită măsură și în cea mai curată esență. „Domnul este drept și iubește dreptatea și fața lui spre cei drepți pri­vește” (Ps. 10, 7). „El nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu”, dar și „dreptatea lui este dreptate în veac” și ea slujește adevărul.

Nu este o ruptură între iubirea şi dreptatea lui Dumnezeu

Așadar, nu este o ruptură între iubirea și dreptatea lui Dumnezeu. Amândouă umplu lumea de nădejde, de viață și de bine. Ce ar fi dacă ar lipsi din lume cumpăna dreptății lui Dumnezeu? Nu știm, dar ne putem închipui. O răsturnare și prăbușiri mai grozave decât cele mai grozave cutremure de pământ adunate la un loc.

Este necesară dreptatea lui Dumnezeu, o strigă săracul, o cere cel asuprit, o reclamă cel nedreptățit. E setea, e foamea sufletului, este trecută între cele nouă fericiri: „Fericiți cei de flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura”.

Iubirea lui Dumnezeu îmbracă lumea în haina strălucită a iertării, a purtării de grijă față de om. Este o măsură a iubirii lui Dumnezeu care se revarsă ca ploaia peste un pământ însetat: „Dumnezeu este iubire”.

Pentru noi, creștinii, dreptatea și iubirea lui Dumnezeu sunt izvorul și temelia tuturor drep­tăților și tuturor iubirilor. Cu cât creștinii se vor sili mai mult să restatornicească dreptatea și iubirea în ei și între ei, cu atât vor fi mai aproape unii de alții și distanțele dintre suflete, pe care le creează nedreptatea și alte păcate, se vor topi la căldura drep­tății și iubirii cerești.

Căci „dreptatea Domnului rămâne în veacul veacului” (Ps. 110, 3) și „milostiv și iubitor de oameni Dumnezeu ești și Ție mărire înălțăm: Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Amin!”.

O predică despre lupta contrastelor din noi

Tema pe care părintele Vasile, viitorul episcop, o aduce în aten­ția credincioșilor săi este legată în primul rând de lupta contrastelor din noi, începând cu lupta dintre minte și suflet, trecând printr-o mulțime de stări, până la cea dintre dreptate și iubire. El observă că Mântuitorul ne pune în fața ochilor sufletești personaje din toate categoriile sociale, măcinate de aceleași infide­lități și ipocrizii, dar și de oameni neașteptat de morali pentru zona obscură din care apar.

Bucurându-se de o fină cu­noaș­tere biblică, pe care o putem remarca în toată opera sa scrisă, părintele Vasile analizează tema judecății bogatului nemilostiv prin prisma celor două virtuți, a dreptății și a iubirii, având drept repere Evanghelia în cauză și cea a Jude­cății de apoi, în care oamenii sunt judecați în funcție de modul în care au fost de ajutor în viața aproapelui.

Mesajul părintelui vizează necesitatea unei conștiințe vii, practice și oneste. Bogatul nemilostiv are parte de iubirea lui Dumnezeu prin faptul că e judecat drept, așa cum săracul este iubit de Dumnezeu prin faptul că e acceptat în „sânul lui Avraam”, ca răsplată a umi­linței îndurate. Nu bogăția și sărăcia au dus la această stare a lucrurilor, ci calitatea sufletească.

Părintele Vasile ne vorbește despre iubire din perspectiva lui Dumnezeu, o iubire mai presus decât toate cerurile, care e în același timp în interiorul nostru, o dragoste care nu se cunoaște decât prin ea însăși și se exprimă cu dreptate ca sens al iubirii lui Dumnezeu.

„Focul conștiinței” de care ne vorbește el are în vedere necesitatea ca omul să răspundă chemării lui Dumnezeu la vremea potrivită. Este de amintit aici comparația pe care o face cu natura: „Este binecuvântată ploaia când vine la vreme pentru rodirea pământului, dar când vine după o secetă îndelungată și după ce vremea rodirii a trecut, chiar de vine ploaie, recolta este pierdută”.

Dreptatea lui Dumnezeu nu exclude milostivirea

Concluzia omiliei este cât se poate de actuală: dreptatea lui Dumnezeu rămâne în veac și nu exclude milostivirea și iubirea Lui, iar creștinul este chemat să răspundă chemării Lui pe măsura libertății pe care o are, într-o lume care proclamă constant absența lui Dumnezeu.

După mai bine de 50 de ani de când a fost scrisă și rostită, predica Episcopului Vasile ne de­mon­strea­ză că întrebările și îndoielile ­de­spre credință sunt aceleași, că nevoia de a parcurge drumul între dreptate și iubire rămâne constantă, iar mărturisirea credinței ține în definitiv „de a nu tăgădui în întuneric ceea ce ai întrevăzut în lumină” (Gustave Thibon).

Prin întreaga sa lucrare, Episcopul Vasile Coman a fost un mărturisitor al credinței care a înțeles că drumul dintre carte și amvon se face prin lucrarea vieții, străjuit de Sfintele Taine, în armonie cu toţi sfinții.

Citeşte mai multe despre:   evocare  -   Episcopul Vasile Coman