Eugen Dimitriu, scriitorul, memorialistul, muzeograful

Dăruirea deplină a unor semeni de-ai noștri pentru atingerea razelor desăvârșirii, în tot ce au lucrat, pare desprinsă din povești, chiar dacă s-a întâmplat de demult, dacă a rămas în larga amintire a unui neam, ori în pomeniri episodice, particulare. Astfel de dăruiri în vremea noastră se mai întâlnesc foarte rar. De fapt, prea rar!

Ani la rând, zile și nopți fără odihnă, uneori o viață întreagă, cronografii s-au pus chezași pentru alții, au trudit pentru istorii trecute, au așezat în lumină, în ramă aurită, chipul cărturarilor de altădată pe care îi uitaseră rubedeniile, familia, și chiar istoria. Lor, așadar, li se datorează foarte mult. O astfel de trudă și minunată îndeletnicire a avut-o scriitorul Eugen Dimitriu.

Apreciat în ținuturile Moldovei de Sus pentru preocupările în lumina culturii din Suceava și Bucovina, Eugen Dimitriu este unul dintre cărturarii puţin cunoscuţi ai unui veac zbuciumat. Născut la Sărata, în județul Cetatea Albă, la 1 octombrie 1923, a avut o viață rodnică și zidire cărturărească, cu inspirație din cronici, rugăciuni și dic­ționare, iubind statornicia stâncii de granit și sclipirile de piatră rară, în șiraguri, pe moșie revărsată.

După școala urmată dincolo de Prut, a absolvit Liceul „Nicu Gane”, promoția 1943, când a intrat în contact, pentru întâia oară, cu istoria și tradiția culturii fălticenene. A avut colegi cărturari, animați de același spirit elevat și s-a identificat, în cei aproape 80 de ani trecuți de la absolvirea liceului, cu taina și specificul zonei. El, peregrinul sau călătorul venit din înstrăinata Basarabie, a construit încă de atunci poduri trainice împodobite și cu flori, dar a iubit în chip special locul nepereche, unde și alții au băut apa vie a sufletului românesc.

După știința mea, pe lângă fălticenenii care nutresc în mod firesc simțăminte înalte față de obârșie, Eugen Dimitriu împreună cu Cătălin Ciolca, profesorul Gheorghe Butnaru, profesoara Mioara Gafencu și cu alți câțiva s-au dăruit întru totul zonei de poveste și taină de la poalele Stânișoarei și din vecinătatea Dumbrăvii Minunate.

Absolvent de Drept, cunoscător al mai multor limbi străine și traducător la Stați­unea de Cercetări Pomicole din Fălticeni, mult apreciată în timpul regimului trecut, Eugen Dimitriu a devenit în anul 1971 muzeograf.

 La Fălticeni, în câțiva ani, a organizat Colecția Galeriei Oamenilor de Seamă, un sanctuar cultural, literar și pictural. Aceasta i se datorează în mare parte, deși casa apar­ținea familiei Lovinescu, iar prin generoasa donație făcută de frații Horia și Vasile Lovinescu, cărturari renumiți, a intrat în Patrimoniul Cultural Național.

Cunoștea toate casele memoriale, străzile, ulițele, poveștile și realitățile pe care mulți le uitaseră. Știa istorii și întâmplări prețioase auzite încă din anii când a ostenit în Sta­țiunea de Cercetări Pomicole, în urbea de pe Șomuz.

Mai trăiau atunci încă seniori ai culturii fălticenene. I-a întâlnit pe unii dintre ei, cunoscându-i îndeaproape pe frații Lovinești și pe apriga doamnă Steliana (Stela) Lovinescu. Era întotdeauna pregătit să vorbească oricui despre ceea ce adunase într-o viață de om. A și realizat un film de șase ore pe această temă, iar în publicațiile locale ale județului Suceava a scris, într-o perioadă de peste 50 de ani, despre întâmplări de altădată ale Fălticenilor, oameni și locuri, aducând argumente consistente în favoarea orașului și a zonei considerate Florența românilor.

Prima dată l-am întâlnit pe scriitorul Eugen Dimitriu la Cenaclul literar al Liceului „Nicu Gane” în anii ’80, cu mulți ani înainte de destrămarea regimului de tristă amintire. Profesorul Gheorghe But­naru, împreună cu ceilalți cărturari ai liceului (devenit, între timp, colegiu național), invita personalități de marcă, scriitori, academicieni, unii dintre ei aflați în trecere prin Fălticeni, care aveau legături cu zona, orașul sau liceul amintit. În vremea studiilor mele a fost de multe ori invitat la „Nicu Gane”, singur sau împreună cu alți literați.

În anul 1984, aflându-mă în preajma doam­nei Steliana Lovinescu, am însoțit-o în zilele grele ale despărțirii de filosoful, criticul literar, avocatul parte a elitei lovinesciene Vasile Lalla Lovinescu. Printre cei puțini care au venit în zilele și momentele amintite, doamna oricum avea un stil care nu îngăduia oamenilor să se apropie prea mult, Eugen Dimitriu a făcut parte dintre prietenii poftiți atât la slujba Înmormântării, cât și la agapa organizată într-una din încăperile grandioase ale casei Lovineștilor, din strada Sucevei. Dintre cărturarii zonei, Eugen Dimitriu a avut loc la masă, stabilit cu acrivie de doamna Steliana, alături de prietenii din București (dr. Roxana Cristian și Florin Mihăescu), doamna Virginia, văduva scriitorului Aurel George Stino, preoții Gh. Baltag, Ilie Anisescu, Vasile Hrestic, Constantin Gianopol, Nicolae Apostol și alții.

Era, de asemenea, invitat la Galeria Oa­menilor de Seamă, la ceasul organizării dife­ritelor evenimente culturale unde participam la stăruințele profesorilor de limba română, cum a fost profesorul Teodor Sofia la gim­naziu sau Gheorghe Butnaru la liceu, între puținele bucurii ale spiritului într-o lume a dictaturii, îngrădirilor și cenzurii.

Aveam să aflu mai târziu că prin mâna lui Eugen Dimitriu au trecut mii de fișe, documente pe care le studia, apoi le publica și care s-au regăsit mai târziu în cărțile ce au văzut lumina tiparului, mai ales în ultimii ani de viață. Opera sa însumează mii de pagini. În centrul ei se află orașul Fălticeni: Orașul muzelor, Cazabanii, Lumini făltice­nene, Corespondență fălticeneană, un Dicționar al personalităților din zonă etc.

A stat adeseori la sfat cu marii oameni ai zonei pe care i-a cunoscut în timpul îndelun­gatei sale vieți, dar și cu cei descoperiți în pagini de corespondență, documente ori în arhivele familiei Lovinescu, parte din ea cercetată înainte de profesorul Vasile Ciurea, rămasă totuși puțin cunoscută din pricina vremurilor grele și a încercărilor.

Documentele adunate constituie pledoarie pentru mediul cultural fălticenean și un adevărat tezaur pe care îl lasă testament orașului Fălticeni, el însuși făcând parte acum din Galeria Oamenilor de Seamă pe care a întemeiat-o și a slujit-o, spre care a urcat, cu bogate împliniri.

Eugen Dimitriu a fost un om al trudei sihastre, asemenea celor care uită de ei, care își dedică timpul și viața unei misiuni înălțate către cer. Astfel de oameni nu mai aparțin lumii, ci unei elite care s-a bucurat de adevărate revelații, iar condeiul pe care l-a mânuit a scris mult, chiar foarte mult, a adunat și apoi a împărțit celorlalți. Venit de dincolo de Prut, s-a așezat lângă cărturarii zonei, demonstrând că tot pământul e al lui Dumnezeu, regăsindu-se prin strădanii cu cei dinaintea lui, care au înțeles că iubirea vine din Dumnezeu, de la care și prin care sunt toate…

Nu pot uita vizita domnului Eugen Dimitriu în casa părinților mei, nici prezența sa la câteva lansări ale cărților mele în Fălticeni. Nu pot să-l uit participând smerit la slujbele de pomenire, cel puțin două sau trei, din cele rânduite în ultimii ani tatălui meu.

Am descoperit în el virtutea slujirii altora, bunăcuviință și respect desăvârșit arătate slujitorilor Bisericii, dar și tuturor celor pe care îi întâlnea în drumul vieții. Respectuos, atent, cinstitor al semenilor.

A semănat în jurul lui iubire. Nu l-am auzit vreodată vorbind de rău pe cineva, criticând, deși ar fi putut să o facă, el, trud­nicul, care a găsit comoara într-o țarină și iubind țarina aceea a vândut tot ce avea pentru a o închina culturii fălticenene.

Din sorgintea celor aleși, truditor aseme­nea celor care apucă plugul de coarne și nu se mai uită înapoi, Eugen Dimitriu a trecut printr-un veac întreg, fără câțiva ani, o sută dintr-o veșnicie, pe de-o parte încercat, cu 40 de ani de dictatură, dar și cu mulți ani ai realizărilor și împlinirilor.

Exemplul lui ne vorbește despre viața unui scriitor, memorialist și muzeograf, a unui om neobosit și dăruit, care a arătat că fiecare ținut, cum este și cel al Fălticenilor, are oameni aleși care l-au slujit cu asupra de măsură.