Fiinţa poetului, poetul Fiinţei: 70 de ani de la naşterea lui Daniel Turcea

Fără a fi unic în literatura română, cazul lui Daniel Turcea rămâne totuşi singular; rare sunt cazurile de combustie existenţială atât de completă în apăsătorii ani ai deceniului şapte din secolul de curând încheiat. Poate doar Nichita Stănescu şi Virgil Mazilescu (într‑un alt registru, de­sigur) să mai fi ars – cu atâta voluptate! – la ambele capete ale lumânării.

Născut la Târgu Jiu în 1945 dintr‑o familie cu îndelungată tradiţie preoţească, moşteneşte de la mamă rigoarea matematică a viitorului arhitect (a absolvit institutul în 1968), impregnată însă de duhul rugăciunii, care nu l‑a părăsit niciodată şi l‑a salvat adesea (la 15 ani, când se vindecă de astm, apoi la absolvire, când o ultimă – providenţială – criză îi îngăduie să nu mai plece la Reşiţa, unde fusese repartizat, dar şi în cele două săptămâni agonice care preced convertirea, întoarcerea fiului risipitor).

Există un contur elegant şi precis în poemele lui, chiar şi numai în cele (repudiate) din Entropia, care i‑ar fi putut adjudeca fără dubiu un loc în faţă, în istoria liricii contemporane. Iată un exemplu: „Dar închipuiţi‑vă o răsturnare de şiruri/ pedalând pe biciclete în evoluţie lentă/ aproape de feminitate/ curba lunecând de plăcere a timpului/ împlinit şi păgân de axe şi roţi de translaţie/ argintate (...)” (liniştitoare întinderea gheţii).

Mulţi s‑ar fi mulţumit cu atât, şi n‑ar fi greşit: ermetismul geometric, panteismul, puritatea formală fac oricând un poet prizabil, în descendenţa unui Mallarme sau Ion Barbu.

La Daniel Turcea e însă mult mai mult decât atât. O sete ontologică irepresibilă îi determină destinul, înţeles atât ca biografie (obţine nota 9,95 la admiterea de la Teologie, dar nu e înmatriculat din cauza dosarului), cât şi ca opus magna (mă refer aici la Epifania din 1978, fără voia lui republicată împreună cu Entropia, în 1982). Nu putea fi altminteri. A trăit puţin, hristic, iubind şi cercetând viaţa, miracolul ei inefabil („O, de‑aţi şti ce înseamnă neutrina/ ce‑nseamnă transparenţa vieţii”). Şi‑a acceptat suferinţa cu un zâmbet de mucenic, fără un geamăt de durere măcar, şi a intrat în moarte precum într‑o grădină („Îngropaţi morţii/ ca pe seminţe”). Se grăbea să publice înainte de sfârşit, ca într‑o cursă contra‑cronometru; etichete procustiene precum „tragic”, „prematur”, „absurd” nu se potrivesc unei treceri luminoase, imperiale, în Împărăţie (părintele Sofian s‑a îmbrăcat cu toate veşmintele, pentru a‑i administra ultima împărtăşanie).

Ar fi împlinit la 28 martie 70 de ani. S‑a mutat însă la vârsta lui Hristos. Posteritatea lui literară şi biografică (excepţional, volumul îngrijit de sora poetului, Urme în veşnicie) producea peste ani un „efect Doppler inversat”, dacă pot spune aşa, în care magnitudinea lui poetică sporeşte pe an ce trece, mult peste smerenia fragilei sale făpturi de lut. Nu întâmplător se numără printre marii poeţi religioşi ai secolului XX de la noi şi de aiurea, deşi poate nu i‑ar fi plăcut să ştie asta, întrucât smerenia este singura virtute care se ignoră pe sine.

Ce rămâne din ce nu mai este? Frumuseţea unui vers („cerul/ e o pasăre/ în Dumnezeu”) şi melancolia unui epitaf („fie‑mi pământul ochilor iertat”). Amin!