George Florovsky despre preoție și cercetarea academică

A fi preot și a preda teologia într-un institut academic sau la o simplă școală sunt două slujiri care uneori se află la antipozi. Acest fapt se petrece dintr-o cauză unică: pătrunderea gândirii lumești în spațiul sacru al cugetării despre Dumnezeu. Însă sunt și ­oameni care au întreprins cercetarea academică într-un mod pastoral, nu lumesc, la fel cum au dus viața lor preoțească la un nivel „academic”, așa cum a fost părintele George Florovsky.

La maturitate, părintele George Florovsky era perceput de „intelighenţia” rusă din exil drept un tip combativ, esențial determinat să-și apere ideile până în pânzele albe și asumându-și inclusiv riscul de a fi marginalizat. În tinerețe însă fusese mai degrabă timid, așa cum se descrie el însuși: „mă simt foarte ciudat acum; aproape că nu percep deloc realitatea înconjurătoare, de apropiere față de oameni, de a împărtăși ceva împreună cu ei; în același timp nu simt nici o iluminare legată de tărâmul lucrurilor din cealaltă lume; dimpotrivă, mi-e teamă de lucrurile suprafirești, de lucrurile care nu sunt senzoriale sau pământești” (apud Paul L. Gavri­lyuk, ­George Florovsky și renașterea religioasă rusă, trad. de Adela Lungu, Iași, Ed. Doxologia, 2014, p. 79). Timid și totuși hotărât, Florovsky a trecut prin viață iscând atât conflicte (printre care unele celebre cu părintele S. Bulgakov și, la o scară mai redusă, cu N. Ber­diaev), cât și o admirație fără margini (în acest sens, părinții A. Schmemann și J. Meyendorff și-au exprimat adesea recunoștința față de el). Însă, dincolo de personalitatea sa ursuză, până la un punct conflictuală, a fost un preot bun și un profesor aspru, dar ireproșabil în ceea ce privește cercetarea academică. Și tocmai aici este meritul său excepțional: a știut să slujească lui Dumnezeu prin ambele chemări. Nu a abdicat, așa cum fac unii cercetători academici, de la slujirea preoțească, reducând-o la o Liturghie cel mult săptămânală și o predică rară, rupând studiul academic de izvoarele sale esențiale: Sfintele Taine, Scriptura și scrierile patristice. Nici nu a transformat preoția într-o scuză pentru ina­bilitatea academică. Pentru că este tentant, mult prea tentant pentru un preot să renunțe la orice lectură pentru a se dedica activităților administrative sau altor preocupări excluzând orice posibilitate de a-și cultiva propriul suflet, de a învăța ceva nou, de a se preocupa de studiul duhovnicesc.

Cercetare și preoție

Pentru George Florovsky, cercetarea academică era izvorâtă din slujirea sa preoțească, iar slujirea preoțească era împodobită de studiul său academic și predarea sa necontenită la catedra de studii patristice. El însuși mărturisea: „Oarecum am știut dintotdeauna că într-o zi voi deveni preot. Întotdeauna am crezut că pentru un teolog era firesc să devină preot. Un teolog vrea să predea, să împărtășească idei. Pentru a face aceasta în mod eficient el trebuie să aibă o anume poziție în Biserică, nu cea a unui simplu membru. În Biserică, autoritatea științifică nu este independentă de anumite recunoașteri. Nu m-am gândit în mod conștient prea devreme la faptul de a deveni preot, dar retrospectiv văd și explic lucrurile astfel” (apud Paul L. Gavrilyuk, George Florovsky și renașterea religioasă rusă, p. 206). A împlini ambele chemări este un fapt foarte dificil, pentru că este nevoie de echilibru. Trebuie să înveți cum să vorbești credincioșilor fără a părea că predai de la catedră, trebuie să le vorbești studenților fără a părea că ții o predică. Trebuie să transfi­gurezi studiile tale într-o rugăciune necurmată către Dumnezeu, fără a amesteca în ele otrava intrigii, gândirea lumească, interesele personale, dar și să faci din rugăciunea ta un obiect de studiu, să urci pe treptele ei cele mai înalte privind cu atenție mersul și progresele pe care le-ai făcut. La început, este foarte greu. Așa cum spunea Florovsky despre debutul vieții sale academice: „Mă dedic total muncii de cercetare. Dar aceasta nu îmi aduce mulțumire și teama mi se strecoară în inimă: îmi scriu eseurile sub impulsul unei oarecare inspirații, fără o con­știință clară a curgerii și a unității armonioase a gândurilor mele, fiind conștient doar de rezultatul final; cu alte cuvinte, știu despre ce scriu, dar nu știu ce scriu. Dar inspirația îmi trece pe alături și nu reușesc să înfăptuiesc nimic, adică eu scriu, dar materialul s-a descompus. Lucrarea finală îmi apare străină” (apud Paul L. Gavrilyuk, George Florovsky și renașterea religioasă rusă, pp. 72-73). Și totuși, trebuie să perseverezi. Sunt mulți studenți la Teologie care critică studiul academic, dar acesta din urmă este necesar. Nu este suficient să te rogi. Trebuie să știi de ce și pentru ce o faci și cum poți să vorbești lumii întregi pe înțelesul ei despre tainele profunde ale cunoașterii lui Dumnezeu. Pe de altă parte, întâlnim și exemple academice care pun atâta preț pe studiu, încât uită de Dumnezeu și transformă teologia în simplă scolastică. Nu are importanță câte limbi străine ai învățat dacă ai uitat-o pe cea unică a rugăciunii. Nu are importanță cât ai publicat dacă niciodată nu ai scris din inimă. Acest fapt este incontestabil.

Cele două extreme

Într-un text fundamental pentru tema articolului de față, părintele Florovsky spunea: „Suntem în pericolul de a pierde unicitatea Cuvântului lui Dumnezeu prin acest proces al unei continue «reinterpretări». Dar cum putem noi să tâlcuim orice, de vreme ce nu mai cunoaștem sensurile inițiale? Nu ar fi mai ușor să ne lepădăm propria noastră minte și să acceptăm sensurile reale ale Scripturii, să reînvățăm alfabetul ei? Niciun om nu poate primi Evanghelia dacă nu se pocăiește - dacă nu își «schimbă mintea». Pentru că, în cuvintele Evangheliei, «pocăința» nu înseamnă doar mărturisirea și părerea de rău pentru păcate, ci o «schimbare a minții» - o profundă transformare a atitudinilor mentale și emoționale ale omului, o reînnoire completă a sinelui nostru, care începe prin lepădarea de sine și este desăvârșită și pecetluită de Duhul Sfânt” (George Florovsky, Bible, Church, Tradition: An Eastern Orthodox View, vol. I, Belmont, Nordland Publishing Company, 1972, p. 10 - traducerea îmi aparține). Este mare păcat atunci când un profesor de teologie vorbește cu de la sine putere. Este și mai mare păcat dacă un preot ajunge să pună în categorii contrare slujirea liturgică și studiul. Ambele sunt necesare, ambele trebuie să modeleze existența pastorală a preotului, ambele conduc către o mai înaltă cunoaștere de sine și de Dumnezeu. A alege una în detrimentul celeilalte se dovedește a fi o alegere falimentară. Vorbind despre dogme, părintele Florovsky spunea: „Este o mare greșeală să se vorbească despre dezvoltarea dogmei. Dogmele nu se dezvoltă; sunt imu­abile și inviolabile, chiar și cu privire la aspectul lor exterior - felul în care sunt redate în cuvinte. Dogma este un adevăr intuitiv, nu o axiomă discursivă supusă dezvoltării logice” (apud Paul L. Gavrilyuk, ­George Florovsky și renașterea religioasă rusă, p. 166). La fel și preoția și studiul duhovnicesc. Chiar dacă, spre deosebire de dogme, ele cunosc o dezvoltare, constituie totuși realități ale vieții Bisericii necesare acesteia. Și trebuie împletite și puse în lucrare una de către alta, nu transformate în doi poli opuși.