Gheorghe Simon, evlavia Agapiei poetice

Poetul Gheorghe Simon a plecat la 15 mai 2021 spre locul frumuseţii depline. L-am întâlnit o singură dată, la un festival literar, dar a fost de ajuns pentru a-mi da seama că era un autor pentru care creaţia, cuvântul poetic şi gândurile ce sondau adâncimi teologice erau doar o răsfrângere a puterii sale de a vieţui în smerenie autentică, în iubire de Cuvântul divin, cu credinţă puternică, iradiind bunăcuviinţă şi cuminţenie. I-am citit cu încântare cărţile de poezii şi eseuri, pe care le trimitea la redacţie însoţite de sensibile dedicaţii.

În calitate de colaborator al „Ziarului Lu­mina”, a publicat atât versuri, cât şi articole. Eeseurile sale căpătau forma unor adevărate meditaţii duhovniceşti pe care le înveşmânta într-un stil aparte, acordând întâietate anumitor cuvinte prin scrierea lor cu majusculă.

S-a născut la 27 martie 1950, în spaţiul stăpânit de mireasma slujbelor neîncetate ale bisericii, în satul mirenesc Agapia, nu departe de celebra mănăstire. Însoţirea permanentă a clopotelor de la vecina mănăstire este percepută de Adrian Alui Gheorghe drept definitorie în viaţa acestui scriitor credincios, care a fost Gheorghe Simon: „Clopotele Agapiei, care i-au numărat toată viața clipele, i-au dat rodnicia sunetului care pornește de pe Pământ, iar ecoul i se prelinge, rar, cadențat, în Cer”.

Gheorghe Simon a făcut studii primare la Agapia, liceale la Târgu Neamţ, iar la universitatea ieşeană a absolvit Facultatea de Filologie, secţia română-franceză, fiind cofondator şi, pentru o vreme, redactor-şef al revistei „Opinia studenţească”. A fost apoi profesor de franceză la şcoala generală din comuna Agapia, dar a predat şi literatură universală la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ.

Adrian Alui Gheorghe mai spune despre poet că a fost „între puținii scriitori români contemporani care au avut harul și darul de a scrie poezie pregnant ortodoxă, înfrumusețând gestica și elementele viețuirii cu puterea simbolului creștin. Toată poezia lui este, de altfel, un adevărat Imn Acatist la Rugul Nestins al Vieții, o căutare continuă a ceea ce poetul (și creștinul) a găsit deja, un dor fără sațiu și o ardere fără cenușă în palmele Duhului Sfânt. Într-o epocă a rătăcirii de sine și de ceilalți, poezia lui este un sprijin pentru rostuirea interioară a creștinului ortodox, o demonstrație că o clipă de iluminare rodește dragoste și nemurire”.

Poetul Agapiei, cum era supranumit pe drept, pentru că Agapia natală i-a fost dragă şi l-a modelat, era iubit de toată lumea: de foşti elevi, scriitori din ţara întreagă, cititori, prieteni. De aceea, nu ne mirăm că atât de mulţi oameni deplâng plecarea lui dintre noi şi evocă multele-i calităţi omeneşti şi scriitoriceşti.

Ca scriitor, a făcut parte din aşa-numita şcoală de poezie de la Târgu Neamţ, din care mai făceau parte, conform criticilor literari: Nicolae Sava, Aurel Dumitraşcu, Radu Florescu, Adrian Alui Gheorghe, Daniel Corbu, George Calcan, Elisabeta Vartic şi alţii.

A publicat versuri şi eseuri în revistele importante ale ţării, a fost invitat la multe dintre întâlnirile culturale din întreaga ţară, a primit diverse premii, era membru al Uniunii Scriitorilor din România şi cetăţean de onoare al oraşului Târgu Neamţ. Printre cărţile publicate se află: Fulgere captive (poeme, editura Junimea, 1984), Viaţa după Iisus (poeme, ed. Panteon, 1996), Duminica absenţelor (poeme, Princeps Edit, 2004), Ardere de tot (Princeps Edit, 2009), Amin Agapia (poeme, Princeps Multimedia, 2012), Fractalia (poeme, Princeps Multimedia, 2013), Dumnezeu citeşte din cartea vieţii (meditaţii şi reflecţii, eLiteratura, 2014), Jurnalul unei asceze (eseuri, eLiteratura, 2014), Dialoguri la Agapia (interviuri, eLiteratura, 2014), Canonul iubirii (epistole, Princeps Multimedia, 2014), Canonul iubirii (poeme, Princeps Multimedia, 2015), Fiul Agapiei (poeme, Timpul, 2015), Agapia Perpetua (poeme, Timpul, 2017), Fractalia. Jurnal poetic (Princeps Multimedia, 2018), Calea iubirii (poeme, Timpul, 2019), Liturghia clipei (poeme, Doxologia, 2019).

Daniel Corbu îl caracterizează într-o frază esenţială: „Poet incurabil, curtat uneori şi de demonul eseului filosofico-literar, anahoret ale cărui mari, adevărate extaze ţin de spectacolul ideilor şi revelaţia cuvântului, Gheorghe Simon adâncind şi parabolizând teme ființiale, a devenit aşa cum el însuși se vedea într-unul din textele sale: «iluminare a unui popor trezit din parabole»”.

Ana Dobre vedea în creaţia lui poetică o invitaţie către împărăţia cerească şi conchidea că poetul Gheorghe Simon „rămâne fixat în liturghia clipei pe care o mărturiseşte poetic”.

În amintirea noastră, Gheorghe Simon va rămâne mereu poetul mărturisitor, evlavios, un perpetuu iubitor al Agapiei, spaţiul duhovnicesc în care medita la Raiul ceresc şi la nemărginirea iubirii Logosului Divin.