Iașii au pierdut un spirit unic: Profesorul Constantin Romanescu

Constantin Romanescu, marele Profesor ieșean de psihiatrie, s-a stins la 89 de ani. Viața și-a dăruit-o profesiei. A văzut și a tratat mii de pacienți, unii cu diagnostice care treceau de limitele medicinei, de limitele normalității profesiei, cazuri dificile, inexplicabile, pe care, cu harul său unic, cu experiența sa uriașă, le-a trecut în categoria celor rezolvate. A fost un Profesor prin excelență, dar nu un Magistru, în sens didactic, ci mai degrabă un înțelept.

Sâmbătă, în Ajunul Crăciunului, Constantin Romanescu, unul dintre cei mai apreciați profesori ai Psihiatriei românești, s-a stins. A plecat din lumea noastră, înghesuită și indiferentă, așa cum li se întâmplă marilor spirite: cu discreție. A luat cu sine farmecu-i de iscusit povestitor, a luat căutătura aceea adâncă, care trecea prin tine citindu-te cu fidelitate, asemeni unui scanner rafinat, a luat cu sine înțelepciunea moștenită de la strămoșii săi basarabeni, boieri luminați din Soroca, a luat cu sine întâmplările dramatice, trăite pe malul Nistrului, în anii ocupației bolșevice, pe cele trăite în Dorohoi, în plin pogrom, a luat cu sine istorisirile și personajele întâlnite, ca medic psihiatru, într-o viață ce a semănat izbitor cu romanele marii literaturi ruse.

A luat cu sine multe, dar ne-a lăsat enorm de mult din sine

Printre norocoșii care i-au stat ciorchine prin preajmă cu modes­tie mă număr. L-am cunoscut pe Profesor în 2006. Îl sunasem pentru un interviu și ne-am întâlnit în cabinetul lui simplu, auster, din Secția de copii a Spitalului „Socola”, acolo unde o viață fusese medic. Se pensionase de mult, dar continua să vină zi de zi în clinică, îmbrăcat în sacoul lui maro, cu părul de un alb ireal, cu chipul distins, luminat în răstimpuri de un zâmbet poznaș, ca de copil. Obișnuia să treacă alene pe holuri, să calce domol, cu mâinile la spate, să se oprească la expoziția de de­sene făcute de copiii internați, să le analizeze atent, să schimbe câte o vorbă cu vreun mic pacient și apoi să se retragă în biroul lui, ca o chilie de sihastru. Acolo își primea oaspeții. Iar musafiri avea întruna. Mulți îi căutau compania, hrănindu-se din ideile sale.

O întâlnire cu Profesorul Romanescu era aur pentru spirit, te îmbogățea. Făcea parte din tagma, azi atât de subțiată, a medicilor cărturari. Era cuceritor în discurs, enciclopedic în conver­sa­ție, adânc în analiză, savuros și autoironic, plin de tâlcuri și de înțelepciune, fin observator, de un umor rasat, plin, consistent. Era unul dintre oamenii aceia rari pe care viața ți-i scoate cu zgârcenie în cale. Din rostirile lui, feliile de viață se desprindeau cu delicatețe, gata descifrate, spre a ne minuna că există și că n-am avut ochii bine deschiși pentru a le zări. El, Profesorul, deținea cifrul, tălmăcea văzutele și nevăzutele.

Două ceasuri, cât a durat interviul, am fost și călător, i-am fost și tovarăș de drum. O poveste teribilă de viață mi s-a așternut dinainte, zguduin­du-mă. A fost una dintre acele întâlniri pe care cineva nevăzut pare că ți le-a programat cu multă vreme înainte și că ea trebuia să se întâmple întocmai, dincolo de timpul fizic. Mă documentasem mult, auzisem despre el încă și mai multe și eram cuprinsă de o nelămurită neli­niște: dacă nu citisem suficient? Dacă o să mă blochez? Dacă… Așteptându-l, măsuram cu pași mici distanța de la un calorifer la altul, în holul din fața cabinetului. Și, ridicându-mi ochii spre fereastră, l-am zărit. Ușor aplecat de spate, pășea pe sub bolta de piatră a secției, spre intrarea în curtea interioară. Calm, senin, ca o zi de duminică. A intrat și privirile ni s-au întâlnit. Ne-am tatonat reciproc o vreme; Profesorul a vrut să știe dacă poate avea un partener de discuție, eu, măcinată de emoții, îmi doream să-l pot provoca la discuție. Apoi, declicul s-a produs. Ne-am des­păr­țit prieteni, căci el avea harul împrietenirii. Îl dobândise în atâția ani de doftoricire a spiritului omului.

S-a țesut, treptat, între noi o prietenie caldă, care pentru mine a cântărit greu și din care am învățat să observ, să disec atent realitatea, să privesc dincolo de „imediat”, să înțeleg duhul lucrurilor și firea omului. Și mai ales să știu a lucra cu tăcerile. Și să ascult.

Îi plăceau tinerii și cultiva prieteniile cu aceștia. Îi considera parteneri egali, în orice discuție, provocându-i să fie vii, să-l contrazică, să-și spună apăsat opiniile.

Au urmat multe interviuri, parte dintre ele publicate în „Ziarul Lumina”. Ani buni, la intervale regulate, ajungeam în „chilia” de la Spitalul „Socola”, unde ședeam de vorbă un ceas sau două. Vorbeam destul de des la telefon. Îmi propusese să publicăm o carte de dialoguri, concepuserăm împreună chiar și tematica, și cuprinsul volumului, dar acest plan al nostru n-a mai prins niciodată contur. Odată cu vârsta, o chinuitoare suferință l-a scos din ritm, l-a închis într-o lume din care n-a mai putut ieși. Mi-au rămas însă înregistrările acelor dialoguri, ca un dar prețios. Azi, când știu că Profesorul nu mai este, darul a devenit aproape un tezaur.

O bună bucată de vreme, începând din anul 2007, a ținut o rubrică permanentă în săptămânalul „Lumina de Duminică”, sub genericul „Creanga de aur” (după titlul romanului sadovenian), o frescă vie a marilor probleme ale lumii contemporane, analizate cu ochiul său fin, de psihiatru.

Zilele acestea mi-au răsunat mereu în minte cuvintele sale, rostite memorabil în primul interviu pe care mi l-a acordat, în 2006. Anume că „orice moarte e un fragment de autobiografie”…

O viață dedicată profesiei și pacienților

Constantin Romanescu, marele Profesor ieșean de psihiatrie, s-a stins la 89 de ani. Viața și-a dăruit-o profesiei. A văzut și a tratat mii de pacienți, unii cu diagnostice care treceau de limitele medicinei, de limitele normalității profesiei, cazuri dificile, inexplicabile, pe care, cu harul său unic, cu experiența sa uriașă, le-a trecut în categoria celor rezolvate. A fost un Profesor prin excelență, dar nu un Magistru, în sens didactic, ci mai degrabă un înțelept.

A fost membru emerit al Academiei de Ştiinţe Medicale din România, este cel care în 1975 a iniţiat şi a înfiinţat Catedra de psihologie medicală (prima din ţară) la Universitatea de Medicină și Farmacie „Gr. T. Popa” (UMF) Iaşi, universitate în care a predat istoria medicinei şi a psihiatriei.

Între 1959 și 1968 a fost şeful Secţiei de malarioterapie a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), al doilea centru de acest profil din lume, înființat în cadrul Spitalului „Socola”. Aici a experimentat pe sine puterea de vindecare a unor medicamente antimalarie, inoculându-și virusul malariei, salvând, astfel, sute de pacienţi diagnosticaţi cu sifilis nervos, boală considerată incurabilă la acea vreme.

A fost bursier OMS la Paris (cinci teme în patru ani), Liverpool, Roma. În decursul carierei universitare şi medicale a publicat 15 cărţi şi 250 de lucrări de specialitate, iar din anul 1989 a început să se afirme ca eseist.

În anul 2003 a iniţiat Centrul de neuroştiinţe („Socola“) al Academiei de Ştiinţe Medicale, al cărui coordonator a fost multă vreme.

Când oameni asemeni Profesorului Romanescu pleacă de lângă noi, senzația de vid, de loc pe care nu mai poți să-l umpli, oricât ai încerca, te apasă și te cople­șește. Nu știi să le găsești rost cuvintelor și ți se pare că nu te ascultă, că nu-s destul de puternice să-l evoce, așa cum a fost. Și nici n-au cum, căci un spirit atât de mare nu încape în niște biete vorbe.

Dar poate că nici nu e nevoie de prea multe cuvinte. Căci cel mai fidel portret al său rămâne construit în inimi: în inimile celor care l-au cunoscut, ale celor care i-au fost pacienți, ale celor cărora le-a dăruit prietenia sa. Și mai ales în mințile noastre, ale tuturor, prin scrierile sale, căci scriitorul Constantin Romanescu a avut geniul de a rupe bucăţi din viaţă şi de a ni le arăta şi nouă.

Drum bun spre cerurile înțelepților, Domnule Profesor!