Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă In memoriam Înveşnicirea artistului

Înveşnicirea artistului

Galerie foto (1) Galerie foto (1) In memoriam
Un articol de: Grigore Ilisei - 15 Noi, 2022

Sâmbătă, 5 aprilie 2008, în Sala Paşilor Pierduţi a Universităţii „Al. I. Cuza”, se strânseseră poate o sută, poate ceva mai mult, de ieşeni. Sub fresca în culori pastelate, intitulată „Ofrandă tinereţii”, cu siluetele de lujeri ale unor tineri plutind în albastra maramă de pe peretele de la răsărit al acestui spaţiu al nesfârşirii, creaţie realizată în 1968 de Sabin Bălaşa, artistul dormea pe catafalc împăcat cu sine şi cu soarta sa. El, olteanul din cap şi până-n picioare, respirând prin fiecare por al făpturii sale acel bine cunoscut orgoliu al conaţionalilor noştri din sud, atunci când ating aripa geniului, precum Brâncuşi sau Arghezi, luase cu puţin înainte de a se stinge o hotărâre surprinzătoare. Lăsase cu limbă de moarte celor doi băieţi ai lui, când simţise că sfârșitul e aproape, să fie înmormântat la Iaşi. De obicei oamenii, dacă nu veşnicesc acolo unde îi prinde ceasul din urmă, ţin să fie îngropaţi în pământul natal. Pentru Sabin Bălaşa acesta este cel al Oltului şi al aşezării natale Iancu Jianu, unde a văzut lumina zilei în 1932. Apoi el s-a identificat cu Bucureştii, oraşul în care a dobândit statutul de artist cu vână şi personalitate inconfundabilă. S-a consacrat ca unul dintre vârfurile generaţiei sale alături de Ion Nicodim şi Horia Bernea, trecuţi la cele veşnice înaintea sa. Cu toate aceste legături ombilicale cu cetatea valahă, în ciuda dogorâtoarei sale trăiri olteneşti, Sabin Bălaşa, cel care s-a prăbuşit ca un copac falnic în câteva luni, şi-a dorit să intre în eternitate la Iaşi. Un gest poate neașteptat, dar nu cu totul de neînţeles şi nici unic. Personalitățile puternice, şi Sabin Bălașa a fost o astfel de alcătuire omenească, iau asemenea hotărâri surprinzătoare poate, dar încărcate de simboluri şi pline de tâlcuri adânci. La fel a procedat Petru Comarnescu când a cerut să-i fie mormântul la Mănăstirea Voroneţ, ale cărei fresce le-a slăvit ca pe nişte dumnezeieşti întruchipări. Cam în acelaşi mod s-au petrecut lucrurile cu părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, unul dintre mărturisitorii credinţei prin martiraj, care, după douăzeci de ani de surghiun în S.U.A., s-a înveşnicit la Mănăstirea Petru Vodă din Munţii Bistriţei, acolo unde i s-a părut a dobândi tărâmul libertății la care râvnise toată viaţa şi pentru care pătimise atâta.

 Sabin Bălaşa s-a decis să se așeze, spre a-şi petrece veşnicia, în pământul sfânt al Moldovei, pe care Iaşii îl întruchipează cu eclatanţă şi substanţă, poate şi pentru că a simţit că fibra de poeticitate, de lirism, ce sălăşluia în făptura lui, e drept mai tainic şi dominată de tumultul olteanului vulcanic, se armonizează cu duhul acestui loc mirabil. Şi iubirea şi încrederea în geniul poporului român, care nu l-au părăsit niciodată, cred că la Iaşi şi-au aflat cele mai solide temeiuri. Aceste crezuri ale sale le-a mărturisit în plăsmuirile cu care, vreme de mai bine de un deceniu, a împodobit Sala Paşilor Pierduţi şi Aula „Mihai Eminescu” ale Universităţii. E un testament în linie şi culoare, scris parcă cu sângele artistului. Creând aceste metafore şi alegorii plastice, grăitoare şi tulburătoare în splendida lor tâlcuitoare profunzime, Sabin Bălaşa a rostit adevărurile cele esenţiale, definitorii şi eterne despre poporul român şi rosturile sale pe faţa pământului. Miturile românești, pe care le-a transfigurat artistic cu atâta forţă de expresie şi aşa de original, de nerostit, sunt plămada fiinţei sale în lăuntricitatea ei cea mai profundă şi aplecarea stăruitoare asupra lor i-a dăruit creatorului starea de graţie şi sublimitate. Uneltele sale sunau în vreme ce lucra aidoma unei corzi de vioară Stradivarius mângâiată de un arcuş paganinian. Cu acorduri pline de puritate, cu grațiozități botticelliene, cu o viziune faustică, marcă proprie, Sabin Bălaşa a dat la iveală tablourile vivaldiene ale anotimpurilor poporului român. Pe pereţii bătrânei universităţi ieşene a curs şi s-a înveşnicit pe de-a-ntregul sufletul său. Acesta l-a chemat imperios la Iaşi şi i-a cerut să rămână pentru totdeauna lângă nemuritoarele lui creații, dobândind astfel nemurirea. Din păcate, Iașii nu au răspuns cu iubire la iubire. Mormântul lui Sabin Bălașa nu are nici acum cuviincioasa înfățișare pe care o merită cu asupra de măsură. Familia l-a uitat, iar autoritățile, care au început un program de reabilitare a locurilor de veci ale marilor personalități, au făgăduit să se consacre și cinstirii memoriei acestui artist, ce s-a împreunat cu cetatea moldavă întru vecie. Cum se spune într-un limbaj profan, n-a încăput pe lista de priorități. Sperăm într-o îndreptare urgentă, impusă și de modul exemplar în care acest oltean de stirpe s-a identificat cu Iașii, devenind un nobil însemn al acestora.