Jumătate de veac de la vremelnica despărțire de un bun ierarh

La 19 ianuarie 2023 se împlinesc 50 de ani ­de la trecerea din această lume a bunului și tânărului ­E­piscop-vicar al Arhiepiscopiei Ia­șilor, Irineu Crăciunaș Suceveanul (†1973).

Dacă ar fi trăit, era de mult nonagenar. Ar fi putut împlini o asemenea vârstă, ținând cont de obârșia sa dintr-o zonă de munte, bogat ozonată, în care oamenii au fost și sunt încă longevivi, fiind născut în ținutul obcinelor bucovinene, nu departe de Câmpulung Moldovenesc, în localitatea Sadova. Acolo, tradiția și credința s-au îngemănat fericit în oamenii locului, mai ales pe vremea nașterii Episcopului Irineu Crăciunaș (1928), demonstrând un puternic atașa­ment față de Biserică.

Duhul credinței autentice a fost moștenit și de Episcopul Irineu, sentiment nealterat de dragostea față de Dumnezeu, picurat în suflet din fragedă pruncie în casa părin­ților săi, Teodor și Maria, cre­dincioși Bisericii și păstrători ai frumoaselor tradiții din Bucovina.

Irineu Crăciunaș Suceveanul a ales drumul slujirii credinței într-o perioadă cu profunde schimbări, care au lăsat urme în România acelor ani. A studiat Teologia la Facultatea din Sibiu, devenită apoi Institut Teologic de Grad Universitar. A audiat profesori mari și l-a întâlnit de multe ori pe Mitropolitul Nicolae Bălan, care a avut în grijă tineri inteligenți și devotați slujirii Bisericii. Se pare că a fost ultimul bursier ajutat de ierarhul transilvan.

Sumele acordate pentru studii de Mitropolitul Nicolae Bălan au însemnat tot atâtea motive ca învățământul teologic și slujirea Sfântului Altar în Transilvania să continue într-o perioadă dificilă, ultimii ucenici ai mitropolitului fiind mari profesori și slujitori de seamă până la începutul mileniului al treilea.

Într-o asemenea atmosferă, îmbrăcat cu straiele tradiționale cu care venise din Bucovina și însetat de legarea unor prietenii trainice și rodnice cu colegii săi, viitorul ierarh Irineu, numit la botez Gavriil Crăciunaș, s-a dovedit dintru început foarte preocupat de studiul teologiei și afabil cu persoanele care îi cereau ajutorul. Așa l-au evocat cei care l-au cunoscut în acei ani, amintind de mărturia personală a părintelui profesor academician Mircea Păcurariu, care l-a întâlnit în acea perioadă. Cred că au fost o vreme și colegi.

După terminarea studiilor universitare, și-a îndreptat pașii către mănăstirea reînviată de la Sâmbăta de Sus, pe care Mitropolitul Nicolae Bălan a reorganizat-o, pregătin­du-se pentru studiile post­universitare pe care le-a urmat la București și, mai târziu, la Bossey, în Elveția.

Fire delicată și plină de atenție pentru cei din preajmă, Irineu Crăciunaș s-a dovedit a fi un om al păcii, acea pace care nu este din lumea aceasta și pe care Mântuitorul a lăsat-o ucenicilor Săi: Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoșeze (Ioan 14, 27).

Sfântul Apostol Pavel ne spune că nimeni nu-și ia singur cinstea slujirii sale, numai cel care este chemat de Dumnezeu (Evrei 5, 4). Așadar, chemarea unui om la slujirea Bisericii, pe orice treaptă, mai înaltă sau de început, este, de fapt, semnul milostivirii lui Dumnezeu. Îmbrățișarea Lui o simte fiecare după măsura trăirilor, căci după roade se cunosc oamenii.

Orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele către Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate (Evrei 5, 1). Slujirea Bisericii se face prin oameni și de multe ori prin persoanele pe care abia le observăm în jurul nostru.

Ne comportăm cu multă atenție când este vorba de cineva important și uneori uităm să-l slujim pe omul aflat în nevoie. Trebuie să învățăm mereu din cele întâlnite în viață și auzite sau citite în marele tezaur-sinaxar al Bisericii Ortodoxe.

Din harul deplin al slujirii Bisericii nu decurge doar cinstea cuvenită celui care își asumă chemarea sacerdotală, ci, mai ales, îndatoriri. Cineva spunea că înaintea lui Dumnezeu avem de împlinit nesfârșite răspunderi, iar Păstorul cel Bun ne încredințează că jugul este bun și povara Lui este ușoară (Matei 11, 30).

Responsabilitatea și bucuria slujirii desăvârșite le poartă ierarhul și mărturisește mereu, spunând: pe umeri ai luat firea noastră cea căzută, Hristoase Dumnezeule, și, ridicând-o la Tatăl, ai îndumnezeit-o.

Hirotonit arhiereu în Catedrala Mitropolitană din Iași, Irineu Crăciunaș, purtând titulatura arhieriei de Suceveanul, a fost îmbrăcat cu putere de sus, chiar în lumina sărbătorii Cincizecimii din anul 1969. El spunea adeseori: Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? (Psalmul 115, 3).

La împlinirea a 50 de ani de la trecerea din această viață, pe lângă mărturii pline de simțăminte ce s-au păstrat mai ales în ținutul natal, al Sucevei, dar și în întreaga Arhiepiscopie a Iașilor, care era mai extinsă atunci, întrucât județul Suceava făcea parte din teritoriul amintitei eparhii, subliniez câteva aspecte pentru neuitare.

În primul rând, întâlnirea de către părintele Irineu Crăciunaș a unor oameni harismatici. Mărturisea adeseori colegilor săi și monahilor din Arhiepiscopia Iașilor bucuria împărtășirii din tradiția Școlii de Teologie de la Sibiu. Era încântat de fiecare prelegere, receptiv la tot ce i se preda, lua notițe, cerceta în afara orelor de curs biblioteca și lectura cu mult nesaț izvoarele teologiei și literaturii profane.

Era în special preocupat de lucrurile duhovnicești. S-a întâlnit, astfel, cu tradiția isihastă a Mănăstirii Sâmbăta de Sus, unde erau câțiva călugări râvnitori, care avuseseră experiență la Muntele Athos și aduceau către Biserică mulțimi de credincioși. Între aceștia erau părinții Serafim Popescu, Arsenie Boca, Nicolae Mladin, cărora li s-au adăugat mai târziu Teofil Părăian și alți nevoitori ai acelor vremuri grele. Hirotonit diacon celib la 5 iulie 1952, a intrat în cinul monahal la 14 septembrie 1952 (sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci), iar ieromonah și duhovnic la 28 octombrie 1956. Irineu Crăciunaș a devenit un făclier al Ortodoxiei, îmbinând, pe de-o parte, tradiția din Bucovina, extinsă și evlavioasă, pe de altă parte învățând din tradiția mănăstirii cu aureolă brâncovenească.

După întâlnirile cu Mitropolitul Nicolae Bălan, care i-a arătat multă atenție şi l-a sprijinit în vremea studiilor, s-a regăsit, pentru o scurtă perioadă, la Sibiu cu noul Mitropolit Iustin Moisescu, pe care îl cunoscuse la București, unde, ­înainte de a fi ierarh, predase Noul Testament. Însă, întâlnirea de la Sibiu, și de astă dată providențială, dintre cunoscutul ierarh și un ieromonah care fusese duhovnic asistent la Institutul Teologic de Grad Universitar din Sibiu (1 octombrie 1956 - 15 ianuarie 1958), avea să schimbe viața tânărului novice, pentru a împlini și răspunde cerințelor și nădejdilor Mitropolitului Iustin, care l-a chemat la Iași după numirea în demnitatea de Mitropolit al Moldovei, la mai puțin de un an de slujire ca Mitropolit al Ardealului.

Venit la Iași din Transilvania, părintele Irineu Crăciunaș a lucrat în Cancelaria Mitropolitană având diferite ascultări, până la cea de episcop-vicar, iar mai înainte, vicar administrativ, referent, șef de birou administrativ la Secția Culturală.

Preocupat de lucrurile trainice ale slujirii Bisericii, pe lângă responsabilitățile de la birou și rânduielile bisericești la Catedrala Mitropolitană din Iași, unde se aflau slujitori de faimă ai Bisericii, între ei arhimandritul Ioanichie Grădinaru, marele eclesiarh al catedralei, dar și mulți alți monahi dăruiți, Irineu Crăciunaș a învățat mereu.

Un lucru îmbucurător pentru acele timpuri a fost prietenia sa cu slova scrisă. Clericii care doreau să publice atunci întâmpinau o anumită dificultate. Era nu doar cenzura acelor ani, ci și faptul că se tipăreau puține cărți. Cu toate acestea, părintele Irineu Crăciunaș a reușit să publice câteva studii și articole, unele legate de morală, altele despre pocăință, despre relația dintre oameni și formele ei de manifestare, subiecte de teologie și istorie bisericească, pagini despre Mitropolitul Veniamin Costache, Episcopul Pahomie al Romanului, mai târziu canonizat de Biserica noastră, istoria mănăstirilor Neamț și Cetățuia, a publicat alese pagini cu picturile de la vechile mănăstiri ale Bucovinei, un text dedicat maestrului vechii picturi bisericești Andrei Rubliov, însemnări și recenzii apărute atât în revista Mitropoliei Moldovei și Sucevei, cât și în Mitropolia Ardealului, în Telegraful Român sau în alte publicații.

La 17 decembrie 1962, Mitropolitul Iustin Moisescu l-a propus Sfântului Sinod pentru acordarea rangului de arhimandrit, fiind hirotesit în catedrala din Iași, la 25 decembrie același an.

Deși a avut o lucrare scurtă ca Episcop-vicar la Iași, fiind hirotonit în vara anului 1969 și trecând la Domnul în 17 ianuarie 1973, vlădica Irineu a trăit bucuria și râvna slujirii Bisericii. Om de dialog, condeier, prezent la birou, pe teren, la numeroase evenimente ale întinsei eparhii a Arhiepiscopiei Iașilor, a fost o pildă de ierarh.

S-a și spus că una dintre cele mai bune caracterizări pe care i-au făcut-o superiorii, dar și cei din Administrația eparhială, a fost bunul Irineu.

A rămas în amintirea tuturor ca un ierarh cu deschidere față de ceilalți, cu tact, înțelepciune, sârguință, iubitor al vieții călugă­rești, prezent adeseori în mijlocul obștilor din mănăstirile Moldovei, despre care a scris și pe care le-a elogiat. A avut, într-o viață scurtă, o pilduitoare lucrare misionară și, mai ales, o bunătate a inimii, rar întâlnită. S-a spus că sufletul lui era curat, de aceea poate că regretul pe care l-au resimțit apropiații săi și pe care l-am aflat mai târziu din mărturisirile multor monahi din Arhiepiscopia Iașilor a ajuns până la noi.

A purtat cu el amintirea satului de unde a provenit. Codrii și frumu­sețea obcinilor bucovinene, tradiția, obiceiurile oamenilor dintr-o străveche așezare au contribuit la alegerea unui drum special în viața sa.

Dacă Mitropolitul Iustin Moisescu a hotărât să fie înmormântat la Mănăstirea Neamț, aceasta s-a întâmplat pentru că, în vremea păstoririi sale, mănăstirea cunoscuse o perioadă de înflorire, șan­tierul de restaurare și consolidare fiind considerat cel mai amplu dintre cele deschise în timpul regimului comunist la vreun monument istoric din România.

Deși nu avea metanie la Mănăstirea Neamț, Irineu Crăciunaș a iubit lavra despre care a scris și pe care o frecventa adeseori, fiind al treilea episcop dintr-un veac întreg (al 20-lea) care a fost adus pe poarta cimitirului așteptând, lângă biserica Bogoslovului, ziua cea mare a Învierii. Ceilalți doi arhierei înmormântați la Neamț au fost Narcis Crețulescu Botoșăneanul (†1913) și Valerie Moglan Boto­șăneanul (†1948).

În vremea slujirii mele la Mănăstirea Neamț și la Iași am fost de multe ori fericitul ascultător al unor mărturisiri cărora m-au făcut părtaș stareții și starețele unor mănăstiri, dar și părinții de la catedrala din Iași, ori credin­cioși de la Sadova, care veneau la mormântul lui o dată pe an. Consătenii săi făceau un pelerinaj cu preotul lor, cu rudenii ale episcopului, oprindu-se la mormânt, unde săvârșeau slujba Parastasului. Aduceau din Bucovina, după tradiția locului, colaci mulți, colivă și vin, pe care le împărțeau monahilor nemțeni și pelerinilor. De obicei, slujba avea loc în ziua de 29 iunie.

L-am regăsit în pomelnicul Catedralei Mitropolitane din Iași, unde fusese slujitor al sfântului lăcaș în demnitatea de arhimandrit, apoi trei ani și mai bine Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor.

Când a murit, Mitropolitul Iustin Moisescu a dat poruncă să i se așeze cea mai frumoasă mitră pe care o purta, care alături de cârja de argint au rămas în sicriu, deși făceau parte din tezaurul catedralei. Când eclesiarhul i-a amintit mitropolitului acest detaliu, chiriarhul a insistat ca prețioasele odoare să rămână acolo pentru a fi purtate în ziua cea mare a Învierii de către episcopul cel râvnitor.

El s-a remarcat prin exemplară bunătate, disponibilitate și așezare a inimii, nu crea diferențe între el și cei care aveau ascultări obiș­nuite, sau chiar umile.

Irineu Crăciunaș Suceveanul a avut o viață scurtă și o arhipăstorire de doar trei ani, dar bunătatea lui, dorința de a fi de folos altora și Bisericii l-au așezat în rugăciunile și amintirile multora și cred că i-au adus cununa neveștejită a măririi pentru deosebita sa dăruire și inimă bună.

În zilele morții Episcopului Irineu parcă și natura plângea.

Cărările Moldovei s-au astupat de un omăt înalt, făcând impracticabilă folosirea lor. Din mărturisirile celor care studiau atunci la Mănăstirea Neamț și ale monahilor din împrejurimi, drumurile dinspre Fălticeni, Pașcani sau Piatra Neamț către Mănăstirea Neamț au fost aproape imposibil de parcurs.

Delegațiile oficiale, ierarhii ­ve­niți de la Iași, Roman, Bucu­rești sau din Transilvania și re­pre­zentanții autorităților vremii au ajuns la Mănăstirea Neamț însoțiți de mașini care curățau drumul. Peste întinderile mun­ților, zăpada așternuse un covor imaculat. Așa erau iernile de altă­dată!

În biserica Mănăstirii Neamț, unde se aflau mulți monahi, elevi de la seminar și rudele sale, cântările s-au amestecat cu lacrimile celor prezenți. Până și Mitropolitul Iustin Moisescu a fost nevoit să-și întrerupă cuvântul din pricina stării sufletești pe care o avea și a lacrimilor care îi inundaseră obrajii.

Așa a fost plecarea la Domnul a Episcopului Irineu Crăciunaș Suceveanul.

În urmă cu doi ani am avut o discuție de suflet cu preotul din Rădășeni, Petru Irimescu, care a fost hirotonit în Catedrala Mitropolitană din Iași de Episcopul-vicar Irineu Suceveanul. Ne-am gândit să-i facem o pomenire, după tradiția locului, și am avut dorința refacerii monumentului funerar aflat în apropierea Bisericii „Sfântul Ioan Teologul” din cimitirul Mănăstirii Neamț. Părintele Petru a comandat materialele necesare și în scurt timp crucea de la mormânt a fost restaurată, adăugând și o piatră nouă, realizând de asemenea și alte lucrări de întreținere și înnoire. Meșteri pricepuți au pregătit materialele la Suceava și au lucrat apoi câteva zile la Mănăstirea Neamț, refăcând, după cum se cuvenea, mormântul bunului păstor.

Îmi amintesc că la toate Liturghiile părintele Petru îl pomenea pe episcopul care l-a hirotonit. Asemenea, l-a pomenit cu inimă bună la Dumnezeiasca Liturghie și fostul protopop de Fălticeni, preotul Gheorghe Baltag, care, deși mai vârstnic decât el, îl evoca cu prețuire.

Ca un arc peste timp, gestul plin de recunoștință al preotului hirotonit de Episcopul Irineu dă semne îmbucurătoare pentru lumea întreagă, uneori plină de uitare și nerecunoștință pe care o întâlnim la tot pasul.

Deși au trecut 50 de ani, amintirile despre acest om minunat s-au așternut în sufletele noastre precum zăpezile înalte peste Țara Moldovei care-l plângea pe tânărul ierarh, în zilele lui ianuarie 1973.