„M-a atras la el faptul că participa la cele ale tale”

Momentele importante din relația mea cu Părintele au fost multe. Sau, mai bine spus, toate. Fiecare seară petrecută împreună. Fiecare Liturghie la care am participat, el în Altar, iar noi presărați prin naos și prin pronaos. Fiecare carte nou apărută, urmată de dedicația făcută mie și soției mele cu multă căldură. Fiecare privire. Fiecare ceas de împreună-petrecere. Lecțiile de doctorat, cele trei, ultimele pe care le‑a ținut, la care am asistat discret, anonim, din penumbră. Din întâlnirea cu el, așa cum am arătat, nu lipsea niciodată Dumnezeu, prezență mângâietoare și încurajatoare.

Înainte de a‑l cunoaște personal pe Părintele Dumitru Stăniloae, am auzit despre el prin anul 1975, de la un student la Facultatea de Teologie. Îl chema Constantin Chirilă. Era eminent, dar cam pasional, cu o anumită deschidere culturală mai largă, ca atare cam rebel, ieșind în felul lui specific din conduita de cazarmă impusă atunci internilor de la Teologie. Frecventa și el cursurile lui Ioan Alexandru și ne‑am împrietenit bine. Și‑a scuzat odată absența de la aceste cursuri prin faptul că fusese la cele ale Părintelui Stăniloae. Ioan Alexandru chiar l‑a felicitat pentru această alegere, spunându‑i că acolo este adevărata teologie. Tot la Ioan Alexandru, văzusem poezii dedicate lui D. Stăniloae (nu era permis să apară cuvântul părinte sau preot!). În fine, ulterior, cineva (cred că tot Constantin Chirilă) mi‑a făcut rost de cartea Părintelui Iisus Hristos sau restaurarea omului. Cunoștințele mele de teologie la vremea aceea erau extrem de limitate, așa încât nu am prea priceput mare lucru. Cu toate acestea, cartea mi‑a trezit un respect extraordinar. Ceea ce nu pricepeam, simțeam.

Apoi a venit și momentul întâlnirii față către față cu Părintele Stăniloae. Nu pot să spun cu precizie în ce an a fost, dar cert este că o primă dedicație din partea sa o am pe volumul al V‑lea al Filocaliei, apărut în 1976, dar nu este sigur că nu am luat‑o mai târziu. Aceasta primă întâlnire s‑a datorat tot lui Constantin Chirilă, care, generos, a provocat „evenimentul” cu multă iscusință. Anume a simulat (cel puțin așa cred eu) că din cauza faptului că întârziase prea multă vreme să înapoieze Părintelui o carte împrumutată îi este rușine să i‑o ducă personal. Ca atare, mă roagă pe mine s‑o fac. Am acceptat, ce era să spun?

„Destul de repede, am făcut potecă într‑acolo”

Am plecat într‑o seară către casa Părintelui cu o mare sfială. Am nimerit adresa. Era un imo­bil vechi, cu o casă a scărilor întunecoasă și întortocheată, cu apartamente micuțe, pe strada Cernica, un nume frumos și potrivit cu un astfel de riveran (acum ea poartă numele Părintelui). Am sunat la ușă și mi‑a deschis doamna preoteasă. O bătrânică măruntă la stat, puțină la trup, de o simplitate și de o modestie extraordinare. Chipul ei mi l‑a amintit imediat pe cel al bunicii mele. Am intrat destul de intimidat. Părintele e fost extrem de simplu și de deschis. M‑a întrebat, cald, cine sunt, ce fac, ce familie am, așa cum se interesează orice om atunci când îi calci pragul. A fost o vizită foarte scurtă. Eram prea emoționat, ca atare complet pierdut, și nu am fost prea conștient de acea primă întâlnire. Parcă de abia așteptam să plec, să‑mi domolesc intensitatea trăirii. Ceva minunat s‑a întâmplat, însă, la plecare: doamna preoteasă, care m‑a condus, mi‑a zis foarte serios, cu o lumină jucăușă, bună, bună în ochi, parcă fiind Sfânta Vineri din basme: „Să mai vii! Să mai vii pe la noi!” A fost așa de imperativă (dar într‑un fel frumos), încât am simțit obligația, aproape, să revin. Încet, încet, cunoscându‑l mai bine pe Părintele, cu chipul său de o lumină extraordinară, am scăpat de poticnirea de prima dată. Pe urmă, destul de repede, am făcut potecă într‑acolo, potecă pe care i‑am purtat în continuare pe toți prietenii, deoarece simțeam nevoia să împart o astfel de bucurie și cu cei de aproape ai mei. Maica preoteasă era brațul Părintelui, vocea lui și prima care îl înțelegea. Împreună mă făceau să mă simt ca acasă, ca un copil al lor.

În lumea cărților și a icoanelor

Părintele care, după opinia minunatului Olivier Clément, a fost „cu siguranță cel mai mare teolog ortodox contemporan”, locuia într‑o garsonieră dublă sau ceea ce se numește în Occident un mic studio. De primit erai primit în prima dintre încăperi, practic fără lumină naturală, care nu măsura mai mult de 10 mp. Așa, minusculă, avea mai degrabă aspectul unei chilii. Mobila era extrem de modestă: o bibliotecă întinsă pe doi pereți, o măsuță‑birou în spatele căreia se așeza de obicei Părintele, o canapea și două‑trei scaune pentru vizitatori. Într‑un colț, și un televizor pe care nu‑l deschidea decât doamna preoteasă la sfârșitul telejurnalului de seară, ca să știe cum e „vremea”, după care îl închidea. Cărțile, prea multe pentru capacitatea bibliotecii, erau îndesate cum se putea, fără o logică anume, sfârșind prin a se revărsa prin toate colțurile încăperii în stive al căror echilibru era mereu instabil. Pe pereți, mai multe icoane vechi pe sticlă, unele foarte frumoase, probabil aduse de Părintele de acasă, de la Vlădeni, unde odinioară abundau. Prin geamurile glisante de la bibliotecă, sprijinite sau aninate ici și colo, tot felul de reproduceri după icoane celebre, fotografii etc. Dincolo de ele abia se mai întrezăreau cotoarele cărților cu titluri în română, germană, greacă, latină, engleză, franceză, italiană, rusă etc.

Dincolo de o ușă dublă cu geamuri mate, cel mai adesea deschisă, era dormitorul, care da spre stradă, unde la picioarele patului dublu se afla masa la care Părintele Dumitru Stăniloae și‑a lucrat o mare parte a scrierilor și traducerilor sale. Vedeai mereu pe ea una sau două cărți, un teanc de foi de scris, un toc cu cerneală sau un stilou. Părintele scria totdeauna cu cerneală. După publicare, arunca manuscrisele. Până într‑o zi când, dându‑mi seama de acest lucru, l‑am rugat să ni le dea nouă. S‑a cam mirat, dar apoi a făcut‑o bucuros. Avea un scris regulat, dar greu descifrabil. Probabil că asta venea și dintr‑o nesiguranță fizică adusă de vârstă. Dacă‑i privești fila scrisă, parcă vezi un deal arat temeinic, cu sârguință și cu meșteșug. Totdeauna scrisul urcă destul de accentuat spre dreapta încât la sfârșitul paginii rândurile sunt tot mai scurte, ca să umple colțul din dreapta jos.

Isihia din casa Părintelui te vindeca de orice tulburare spirituală

Pentru mine, ca pentru oricine intra cu bună credință acolo, casa Părintelui era un loc de pace spirituală și de validare duhovnicească. Validare în sensul că ajungând din când în când în preajma unui astfel de om, în care asemănarea lui Dumnezeu este lucrată cu sârg, poți să ai acces la o anumită isihie, care te poate vindeca, măcar pentru un timp, de orice tulburare spirituală.

Chilia aceasta era însuflețită de prezența Părintelui, dar și de vegherea maicii preotese în preajmă‑i. Cartea de convorbiri cu Părintele Stăniloae a lui Sorin Dumitrescu începe brusc, cu o întrebare despre înger. Eu aș spune că am văzut mereu prezent un înger în preajma Părintelui Dumitru. Nu te poți referi la Părintele Stăniloae și la chilia sa din mijlocul Bucureștilor fără a te gândi imediat și la maica preoteasă Maria. Cine l‑a cunoscut pe Părintele, a cunoscut‑o neapărat și pe dumneaei. Prezentă discret într‑un colț, ea încălzea locul. În ochii ei găseai strălucirea entuziasmului. Era un suflet care se dăruia sincer și necontenit. Dacă Părintele era cu adevărat părinte, în sensul ultim și deplin al cuvântului, apoi și maica era cu adevărat maică, după modelul Maicii Domnului. Găsea totdeauna disponibilitatea să te întrebe, nu formal, ci plină de interes, despre ale tale și despre ai tăi. Pentru Părintele ea a fost toată viața un sprijin extraordinar și neobosit. Prin prezență, prin căldură, prin dăruire de sine, într‑un cuvânt printr‑o iubire fără margini, calmă și devotată. De aceea, se poate spune că Părintele Stăniloae a avut întreaga sa viață lângă el, de veghe, un înger în trup, mult rugător.

Te cuprindea și te învăluia în preajma acestei perechi sfinte o pace binefăcătoare, venind din iubirea ei puternică și calmă, o iubire care însemna, cu adevărat, o împreună deplină trăire într‑un trup și într‑un suflet, după îndemnul Bisericii lui Hristos. Era absolut impresionant să‑i vezi, după aproape 70 de ani de împreună-viețuire, împovărați de ani și împuținați de bătrânețe, cu câtă firească și infinită tandrețe și delicatețe se înconjurau unul pe celălalt.

„Cuvântul lui te ajungea și te însoțea”

În multe, Părintele Stăniloae era un om ca noi toți. Avea neliniști și bucurii, avea nedumeriri și întrebări fără de răspuns, avea doruri neîmplinite, se temea că nu‑și va mai vedea unele cărți tipărite, se bucura când auzea un cuvânt bun despre el, îi plăcea să glumească, suferea alături de prietenii săi, îl necăjeau adesea ochii și șalele, te îmbărbăta din toată inima, iar atunci când o făcea, te îmbrățișa și te săruta cu adevărat…

Între cele ce m‑au atras foarte mult la Părintele Stăniloae era și faptul că participa la cele ale tale. Îl vedeai cum compătimește sincer cu tine, atunci când afla de vreun necaz al tău. Știa să te asculte atent și să‑ți răspundă exact la ceea ce aveai nevoie. Cuvântul lui te ajungea și te însoțea. După o primă comunicare în legătură cu cele ale lumii acesteia, importante prin implicații în viața fiecărui om, Părintele te purta totdeauna, în final, la cele ale întâlnirii cu Dumnezeu. Era ca un fel de decolare minunată, un fel de purtare pe aripi iubitoare într‑o lume mântuită.

Pentru Părintele Dumitru comunicarea nu era teorie, ci act asumat în fiecare clipă, cu tot omul. Era o comunicare cu totul personală. Îl simțeai totdeauna aproape, aproape… Cu tine! Îl simt și acum… Chipul Părintelui, atât în partea vădită, cât și în cea lăuntrică, înaintase până departe pe drumul asemănării cu Dumnezeu.

Cineva spunea că omul se cunoaște după cum râde. Părintele Stăniloae trebuie văzut și atunci când râde. Tot timpul odihnea o lumină pe chipul său, dar atunci când râdea părea că această lumină se amplifică. Ochii i se făceau mici, mici de tot, în fapt deveneau două fante și bucuria ce o degaja este molipsitoare. Odihnea pe chipul lui o lumină care venea dinspre Tabor. Un munte pe care l‑a suit țărănește stăruitor, spre a‑și face colibă duhovnicească în proximitatea lui Dumnezeu. De fapt, întreaga sa viață și lucrare au fost luminate taboric.

O sfeștanie mai specială

O aventură extraordinară trăită în legătură cu Părintele Dumitru Stăniloae a fost editarea samizdat a studiilor și articolelor sale din perioada 1948‑1977. Mi‑aduc aminte cum am fost împreună la filmul Călăuza al lui Andrei Tarkovski, pentru care a avut frumoase aprecieri, aflând în el numeroase trimiteri creștine de preț. Și să mai amintesc un moment cu totul unic și emoționant. După ce ne‑am mutat în casă nouă, în toamna anului 1978, când am făcut sfeștania, am îndrăznit să chem pentru această sfințire trei preoți dragi și apropiați: Iulian Stoicescu, care‑mi era duhovnic, Constantin Galeriu și Dumitru Stăniloae. În mod obiș­nuit, Părintele Dumitru nu prea oficia astfel de slujbe. De data asta a acceptat. Era foarte emo­ționat, ba chiar puțin intimidat, alături de niște slujitori fervenți pe la casele oamenilor, cum erau Părintele Iulian și Părintele Galeriu. Dar și Părintele Iulian era extrem de emoționat de slujirea alături de marele teolog al neamului. Bineînțeles, cel care era mai în largul lui, ca totdeauna, era Părintele Galeriu, care, de altfel, întârziase destul de mult, ca totdeauna, și intrase în slujire din mers. În această slujire, Părintele s‑a lăsat condus cu totală smerenie. Era o concentrare de trăire duhovnicească rară, o extraordinară intensitate a participării fiecăruia, a părinților și a noastră, a mulților prieteni che­mați la acest festin spiritual. Și bucuria a fost pe măsură! Imensă!

Plecarea

Un moment cu totul aparte, ultimul, despărțirea noastră în trup pe această lume, când se afla pe patul de suferință de la Spitalul Fundeni. Ținându‑i mâna, i‑o simțeam pe a lui strângându‑mă ușor, dar clar. Era tot un fel de a vorbi, de a ne mărturisi unul altuia. Îmi venea să‑l îmbrățișez, să‑l sărut, nu cu milă, ci cu un fel de pornire copilărească. „Doamne ajută!”, mi‑a spus. „Doamne ajută!”, i‑am răspuns. Așa se despart țăranii pe uliță, la noi, în Ardeal. Acestea au fost ultimele cuvinte între noi. Nici un fel de vorbe mari. În fond totul este atât de simplu când este în rânduială. În fond nici nu există despărțire pentru creștini.