„Mă bucuram foarte mult când vedeam că cineva îmi citește articolele”

Născut la Iași, în 26 ianuarie 1943, nepot al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, profesorul Constantin Rezachevici a urmat cursurile Facultății de Istorie a Universității din București, absolvite în 1965. A lucrat apoi, neîntrerupt, timp de 41 de ani, la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, străbătând toate gradele de cercetare, din 1997 până în anul pensionării, 2006. În ziua de 9 ianuarie 2021, profesorul Rezachevici a trecut la cele veşnice.

Din 2007, prof. dr. Constantin Rezachevici îşi continuă activitatea de cercetător științific (gradul I) la Centrul pentru Patrimoniul Românesc, din cadrul Institutului de Istoria Artei „G. Oprescu” al Academiei Române, unde, mărturisesc cu bucurie, dar și cu modestie, activez și eu astăzi. Doctor în științe istorice, cu teza „Radu Șerban și epoca sa” (1978), laureat al Premiului „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române în anul 1978, Constantin Rezachevici a fost specializat în istorie medievală şi a publicat mai multe volume, între care: „Istoria popoarelor vecine și neamul românesc în Evul Mediu” (1998), înființând, astfel, prima catedră de balcanistică din cadrul universităţii bucu­reș­tene; „Rolul românilor în apărarea Europei de expan­siunea otomană - secolele XIV-XV”; „Evo­luția unui concept în contextul vremii” (2001); „Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova 1324-1881”, I, secolele XIV-XVI (2001). De asemenea, a publicat peste 300 de studii consacrate acestei perioade şi a participat la elaborarea unor fundamentale volume colective (între care vol. V al tratatului academic de Istoria românilor, 2003), contribuțiile sale impunându-se prin bogăția surselor (interne și externe), rigoarea și meticulozitatea documentării. A fost, totodată, editorul multor documente interne și externe („Cronica Moldovei de la Cracovia. Secolul XIII - începutul secolului XVII”, 2006 etc.).

L-am cunoscut pe profesorul Constantin Rezachevici într-o zi frumoasă de primăvară a anului 2014, An omagial al cinstirii Sfântului și Domnitorului Constantin Brâncoveanu. Îmi întâlneam mentorul și „calea” care urma să-mi pregătească pașii de viitor istoric în cadrul Bibliotecii Academiei Române, Serviciul Manuscrise, precum și al Institutului „George Oprescu”. Un om onest, blând, riguros ca cercetător, dar apropiat sufletului însetat de cunoaștere. Nu-l refuza pe cel care îndrăznea să-i ceară un sfat științific, o părere: „Domnule”, îmi spunea, „totul pentru știință!“ Am colaborat la mai multe proiecte cărturărești, doar două dintre ele finalizându-se: volumul „Constantin Brâncoveanu - Studii și cercetări academice”, și „Constantin Brâncoveanu - Bătălia de la Zărnești”. Alături de profesorul Rezachevici, am participat ca vorbitor la primele conferințe științifice: „Nu te teme, nimeni nu știe tot. Intră cu aplomb.... Toți greșim. Trebuie să gre­șim, altfel.... ne pierdem calitatea de istorici”. A venit anul fatidic 2015, care l-a răpus pe marele istoric, țintuit fiind în patul suferinței. 

„Un om printre oameni“

Îmi spunea că se simte „un om printre oameni”, deși eu, de cele mai multe ori, făcându-l să-mi destăinuie secrete din istoria medievală a României, și nu numai, în mod indirect urca, fără să-și dorească neapărat, treptele superioare stării culturale a intelectualului de rând. Din nesfâr­șitele ore de discuții purtate cu marele savant pe aleile frumosului parc din cartierul Crângași, selectez câteva răspunsuri la întrebările pe care i le-am adresat de-a lungul timpului sau sfaturi ale sale:

De ce nu ați avut ucenici? „Nu am avut, știu... Mă bucuram foarte mult când vedeam că cineva îmi citește articolele. Să-ți mărturisesc ceva: Mă aflam în trenul de București, când văd un tânăr care ținea în mâini Magazinul istoric. Citea un articol... Ceva legat de Mihai Viteazul... Nu-mi mai amintesc. Îl întreb: Îți place articolul? L-am citit și eu. Da, este extraordinar. Este minunat omul ăsta... un profesor, Rezachevici. Desigur că nu i-am spus cine sunt, aș fi dat dovadă de lipsă de modestie. M-am bucurat foarte tare că citește”, mi-a mărturisit profesorul. Altădată mi-a spus: „Am cercetat și am scris în domeniul istoriei medievale românești, o epocă, oricum, cu mult mai întinsă și mai dificilă decât cea modernă, de circa un secol, sau decât cea contemporană, de câteva zeci de ani... Oamenii își caută adesea rădăcinile, pentru a se simți împliniți în cunoașterea de sine. E un fenomen universal... Istoria e o știință vie, modelează gândirea, caracterele, îmbogățește cultura generală”.

L-am întrebat, la un moment dat, de unde trebuie să pornești ca să ajungi istoric? „De la instituțiile voievozilor. Nu cunoști instituțiile, nu începi cu ele, nu ai făcut nimic. Nu te mai chinui. Pentru politicieni e o disciplină primejdioasă. O națiune cultivată, care gândește sănătos, e greu de condus după bunul plac al unor conducători cu pregătire inferioară. Aceștia preferă o gloată needucată, fără conștiință de sine, pe care o pot manipula... Cunoașterea istoriei unui popor de către sine, dar și de către celelalte neamuri, este primul indicator al locului pe care îl ocupă pe plan universal. Principala trăsătură a istoriografiei de azi este lipsa de coordonare proprie, ca să nu zic de haosul în care se desfășoară. Este, totuși, un fapt extrem de benefic deschiderea spre exterior, survenită după 1989. Tinerii au prilejul să ia contact direct cu alte istoriografii, au acces la universități prestigioase externe. Fiind moderator, în 2000, la Chișinău, în cadrul unui simpozion al tinerilor cercetători din întreg spațiul românesc și folosind pentru epoca lui Mihai Viteazul sintagma cele trei Țări Române cu sens etnic, un grup de bursieri din Cluj a intervenit vehement: Transilvania nu e țară românească! Îmi amintesc și de un alt individ, care declara că s-a săturat de România și vrea o Transilvanie separată de acestea. Oare de ce tinerii care studiau în afară, în perioada interbelică, nu se înapoiau în țară cu astfel de concepții? Din nefericire, tinerii de astăzi nu prea intră în arhive, fără de care cercetarea oricărei perioade e de neconceput. Numai că documentele medievale necesită cunoștințe speciale de paleografie, limbi slave, latină, greacă etc. Impostura a existat în toate timpurile, dar iese agresiv la iveală în momente de cotitură ale istoriei și trebuie decenii pentru ca valorile să iasă din nou la lumină. Impostorul are complexe de inferioritate în preajma unui adevărat om de știință și nu suportă concurența. În cele din urmă, adevăratele valori își croiesc drum, dar între timp trec decenii, iar nulitățile prosperă. Evident că istoria românească se cercetează în România, din arhivele străine putând fi aduse izvoare importante doar pentru anumite teme. Istoricul medievist, dar nu numai, trebuie să se bazeze pe izvoare documentare, iar ipotezele sale este necesar să urmeze un curs al credibilității. A încerca să construiești o teorie ipotetică despre un fapt istoric, ignorând izvoarele vremii, e ca și cum ai încerca să construiești o clădire începând de la etajul întâi. Istoriografia fiecărei epoci are specificul ei. Așa cum spunea un gânditor italian, fiecare generație scrie istoria, se înțelege după nivelul său de înțelegere. Dar, atenție, aceasta nu înseamnă că trebuie rescrisă istoria după cum ordonă politicul. Se scrie enorm, astăzi. Oricine își editează orice, la propriul calculator, în tiraje confidențiale, publicate la edituri obscure. Lucrări banale, parazitare și, în plus, cronofage pentru cercetătorul serios, care încearcă să fie la curent cu tot ce apare în domeniu. Auzi și tu, steagul liturgic al lui Ștefan cel Mare, de parcă liturghiile din timpul lui Ștefan cel Mare s-ar fi desfășurat în prezența unui astfel de steag liturgic. În realitate e vorba de steaguri militare medievale, obiecte-simbol de preț, care în toată Europa, în vreme de pace, se păstrau în biserici, până în secolul al XVII-lea.”

Pe care dintre voievozi v-ați dori domnule profesor să-l întâlniți, l-am întrebat, într-un alt context? „Îți spun acuma”, îmi răspunde profesorul. Pe Mihai Viteazul ce l-ați întreba? „Unde îți este trupul.”

Ne rugăm bunului Dumnezeu și Maicii Lui, să-l așeze pe savantul Constantin Rezachevici, profesorul, soțul preaiubitor al îndureratei doamnei sale Teodora Rezachevici și, nu în ultimul rând, mentorul meu, în ceata voievozilor români și, atunci când în istorie poporul român va mai greși, să-i îngăduie Mântuitorul Hristos să arunce ochiul său ager peste condeiul nostru. Amin!