Maestrul Marin Velea, omul cu armoniul

Să fi fost prin luna Cireşar sau Cuptor a anului 1982. Atunci l-am întâlnit pentru prima oară pe cel „botezat” de elevii seminarişti „Maestrul”. Cu părul dat pe spate, cu mâna dreaptă ce-şi căuta instinctiv punctul de sprijin pe clapele vechiului armoniu şi piciorul stâng pe pedala burdufului umplut cu aer până la refuz. Eu - candidatul la cinstea de elev al Seminarului Teologic, dumnealui - Profesorul. Fâstâcit după o mică gafă făcută la examinarea precedentă, unde folosisem termenul de „ulei” în loc de „untdelemn” în relatarea pildei celor 10 fecioare, mă găseam în faţa adevăratei probe eliminatorii a concursu­lui: muzica!

- Cum te numeşti dumneata?

- Bedereag, părinte.

- Ştii solfegiul?

Îmi era teamă de întrebarea asta. Noroc că, parcă intuind disperarea mea sau ferindu-se de o nouă dezamăgire, îşi schimbă iute planul de examinare:

- Lasă solfegiul, hai să faci nişte vocalize! Cu A, cu E, cu I, cu O şi cu U. Ascultă pianul şi păstrează înăl­ţimea sunetului!

Aici eram în largul meu. În cele 4 luni de lecţii pregătitoare făcute cu profesorul Jean Bănescu de la Conservator tocasem mărunt toate variantele de vocalize cu care un candidat trebuia să se prezinte la examen. În fine, după câteva reprize de ma-me-mi-mo-mu şi altele asemenea, vine şi întrebarea-cheie:

- Ce ai ales să cânţi pentru proba muzicală?

- Părinte profesor, am ales un colind de Florii - „Azi cu toţi să prăznuim”, şi un cântec popular - „Foaie verde lămâiţă”.

- Să auzim!

Ce s-a auzit şi cum, nu ştiu să vă spun, amintirea clipei pierzându-se în emoţia ce mă copleşise. Cert este că următoarea mea întâlnire cu „Maestrul” a avut loc în 15 septembrie, în clasa de la parter, cu ferestre ce dădeau la nord spre Biserica Radu-Vodă şi la sud spre Liceul „Ion Creangă”. Acum, pe lângă „Maestrul”, dobândise în ochii celor 40 de elevi ai anului I un nou apelativ exclusivist: „Părintele diriginte”.

Au fost 5 ani de şcoală cântată. Nu puteai trece pe holurile seminarului fără să auzi, măcar din­tr-una din clase, un solfegiu sau o podobie bizantină ţâşnind cu foc din piepturile tinerilor seminarişti. Şi asta de la 7 dimineaţa până la 9 seara. Vă puteţi imagina aşa ceva? O şcoală, în epoca de cea mai neagră strânsoare a comunismului, în mijlocul Capitalei, unde nişte adolescenţi Îi cântau fără de teamă lui Dumnezeu? Un gând de pioasă amintire să ne fie îngăduit pentru cei care ne-au vegheat liniştea acelor ani: Patriarhul Iustin şi Episcopul Roman Ialomiţeanul. Iar dacă sunetul armoniului se auzea, atunci musai să fie şi „Maestrul” acolo! Cine ar fi cutezat să se atingă de anticul instrument, pângărindu-l?

Apoi orele de cor. Corul cel mare, ce reunea vocile de bază ale elevilor din cei 5 ani de studiu. La început de trimestru mai răruț, cam o dată pe săptămână, apoi, pe măsură ce serbarea se apropia, zilnic. Maestrul Velea era neobosit. Colinde, cântece populare sau patriotice, toate umpleau portativele caietelor noastre de muzică corală, fiecare cu partitura vocii de tenor, bariton sau bas ce ne fusese încredinţată. Of, ce ciudă îmi era pe glasul meu ce mă aşeza, nemilos, la tenorii secunzi care ţineau trena adevăratelor vedete: tenorii primi! Tentaţia de a „trişa” şi a ne amesteca vocea în treburile lor era mare, dar orice trădare a partiturii era iute sesizată şi sancţionată de Maestrul Velea. Uneori, invidia lovea, paradoxal, chiar câte o voce subţirică de tenor prim, care, fascinat de armonicele bas-baritonilor, îşi încerca norocul expirând câte trei litri de aer pentru satisfacţia unei note joase. Sunetul de balon ce se dezumflă fără de speranţă era însoţit iute de mişcarea din poignet a Maestrului, ce stopa muzica şi se adresa, cu ironică îngrijorare, nefericitului artist de ocazie:

- Iaca, maestrul X-ulescu stă să-şi dea sufletul colea, pe băncile seminarului! Scoteţi-l o tură prin curte să-şi umfle burduful cu aer, că se prăpădeşte văzând cu ochii de dragul cântării!

Ştia de glumă Maestrul Marin Velea. Intra adesea în jocul cu care elevii îl provocau, râzând cu poftă şi dând dovadă că stăpânea şi tehnica cea mai rafinată a discursului comic: autoironia. Dar ferească-ne Cel Bun şi Milostiv să încurcăm tempo-ul bătut cu mâna dreaptă atunci când ne scotea la tablă, „la ascultare”!

- Măsura, ține măsura, Bedereag, că una cânţi cu gura şi alta cu mâna!

„Măsura”, vechea mea meteahnă, care, în ciuda unei urechi muzicale bunicele, m-a făcut să mă sfiesc a conduce relaxat un dans în doi. Mereu am avut nevoie în faţa ochilor de un dirijor, de un „Maestru”.

Erau apoi concertele simfonice, coralele, recitalurile de operă, unde mergeam împreună cu „Părintele diriginte”, în încercarea dumnealui (ce cred că a dat roade) de a ne pregăti pentru momentul cu care cei mai mulţi dintre colegii mei s-au întâlnit: pastorația.

- Măi copii, uitaţi-vă la oamenii ăştia care cântă în orchestră. Ştiţi voi câtă sudoare şi concentrare stau în spatele acordurilor acestora? E muncă grea, dragii mei, ca la ocnă! Când vedeţi un copilaş că se străduieşte să ţină arcuşul în mână, să-l încurajaţi, să vă gândiţi nu la cum scârţâie acum pe corzile viorii, ci la ce muzică frumoasă va naşte după câţiva ani de trudă. Tu, ca preot, trebuie să-i fii alături în strădania lui, binecuvântarea ta contează!

Au trecut şi cei cinci ani de şcoală. Ne-am mai întâlnit, sporadic, fie pe la corul Bisericii „Sfântul Elefterie”, pe care îl conducea, fie întâmplător, pe stradă. Acelaşi om, parcă fără de vârstă, aceeaşi pasiune: muzica. Îmi asculta de fiecare dată povestea devenirii mele, evitând mereu, cu discreţie, mărturisirile prea personale. În fond, el era Maestrul, cel care printr-o simplă fluturare a mâinii ne făcea pe toţi să vorbim pe note, nu?

Prin noiembrie anul trecut am simţit un imbold straniu de a-i vorbi. Nu mai ştiam nimic despre dânsul de aproape 20 de ani. Din om în om, am reuşit să-i aflu numărul de telefon. Un număr de fix. Cu o voce mult mai stinsă, dar cu impostaţie corectă, m-a descusut în încercarea de a-şi aminti figura mea:

- Prin ce an mi-ai fost elev? Cu cine ai mai fost în clasă? Şi alte întrebări de felul acesta cu care profesorii îşi reordonează imaginea multelor tablouri de promoţie ce zac prin unghere prăfuite de vremuri.

Când lucrurile s-au lămurit, am vorbit (bănuiţi, nu?) despre muzică. Mi-a vorbit despre compoziţiile sale, despre un nou volum de muzică corală ce văzuse lumina tiparului, dar şi un strop - pentru prima şi ultima dată - despre suferinţa fizică ce îl încerca. I-am spus că viaţa m-a dăruit cu greaua misiune de a purta halatul cel alb de medic, iar dacă doreşte, pot încerca să îl ajut. Nu a spus nici da, nici ba. Doar numărul meu de telefon şi l-a notat, „pentru când va fi să fie”.

Aici se trage cortina. Povestea Maestrului continuă însă în amintirea sutelor de elevi, mai mari sau mai tineri ca mine, ce încercăm să prindem din zbor vibraţia diapazonului lovit uşor de catedră. Atenţie la mine! Fa-La-Do-La-Fa! Capul sus, privirea înainte! Dumnezeu să aibă milă de sufletul Maestrului Marin Velea, omul cu armoniul.

(Dr. Ștefan Bedereag, medic primar)