Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă In memoriam Maica Benedicta - doamna Zoe a noastră

Maica Benedicta - doamna Zoe a noastră

Un articol de: Andrei Dorobanțu - 17 Mai, 2020

20 august 2020 reprezintă centenarul naşterii uneia dintre marile personalități ale culturii române: profesoara Zoe Dumitrescu Bușulenga, membră a Academiei Române. Maica Benedicta, doamna Zoe a noastră, a plecat la Domnul în ziua de 5 mai 2006, în Duminica Miro­nosițelor. Cea pe care Mitropolitul Bartolomeu Anania nu și-o putea imagina altfel decât „plutind în văzduhul sufletului românesc” s-a înălţat către cele de sus.

Acum câțiva ani eram cu soția mea, Floriana, la Biserica Zlătari de pe Calea Victoriei din Bucureşti și, după ce am spus Psalmul 50 împreună cu părintele Ioan Stancu, acesta ne-a povestit cum doamna Zoe Buşulenga făcea împreună cu poetul Ion Alexandru interpretarea psalmului respectiv, pe care îl considera, în plus, unul dintre textele fundamentale ale literaturii universale. La un moment dat s-a oprit și a întrebat dacă este cineva dintre noi care a cunoscut-o pe doamna Bușulenga. Am ridicat amândoi mâna. Flori îi fusese studentă (literatură universală), apoi am cunoscut-o și eu când, în 1980, la rugămintea directoarei Liceului Mihai Eminescu din București, ne-am dus să o întâlnim la Institutul de Istorie și Teorie Literară „George Călinescu”, al cărui director era.

Amintiri, amintiri...

Sunt trei lucruri pe care nu o să le putem uita vreodată. Întâi, cum am intrat, s-a uitat o clipă lung la Flori și pe urmă a spus scurt: „Dumneata mi-ai fost studentă, îmi amintesc”. Al doilea, începusem să vorbim și la un moment dat, ca și cum ar fi simțit nevoia să ne explice, a întins mâna spre portretul lui Călinescu aflat în spatele „biroului directorial” și ne-a spus: „Nu pot sta cu spatele la el și de aceea mereu țin scaunul îndreptat în altă parte”. Și, în fine, al treilea. Am ajuns să o rog să accepte să vină să vorbim despre Eminescu la liceul care îi poartă numele. Dar am prevenit-o că, la rugămintea doamnei directoare, îl mai invitasem și pe un important director al unei mari biblioteci, care îmi spusese însă că „nu ne putem coborî să vorbim unor elevi”. Și atunci mi-a răspuns: „Coane Andreiță (a fost singurul om pe lume care mi-a spus așa!), nu există onoare și bucurie mai mare decât să vorbești elevilor! Sigur că o să vin!”.

A fost un privilegiu să mă aflu în apropierea ei 

Așa era doamna Zoe - mereu cu credința că nu exista menire mai mare decât să vorbești tuturor și mai ales tinerilor despre valorile fundamentale ale marii și adevăratei culturi românești. Aș putea să mă opresc aici. Dar cum să uit uluitoarea primă audiție în România a fenomenalei opere „Orestia II - Coeforele” la un alt uriaș, marele compozitor Aurel Stroe. Ne-a invitat la el să ascultăm înregistrarea făcută la Avignon. Mai erau prezenți Dan și Cristina Hăulică și dragul nostru prieten și coleg de Institut la IFA, George Velculescu, iar doamna Zoe, spre surpriza noastră, l-a luat în brațe pe fiul nostru, Ionuț (avea vreo 10 ani), și „au urmărit” împreună partitura operei, pe care o primisem fiecare. Sau cum să uit cum am prezentat împreună pe scena Sălii Radio pe Dandu și Tania Moro­șanu (alți foarte dragi prieteni comuni) cântând sonatele pentru violoncel și pian de Brahms! Și mai sunt și altele, cum ar fi, iarăși de neuitat, întâlnirea cu dumneaei și cu domnul Bușulenga în casa unde locuiau, pe str. Semicercului (când Flori și-a luat inima-n dinți și i-a spus cum învățau după notițele luate la curs pentru că nu-și publicase cursul, iar dl Bușulenga ­s-a întors spre ea și i-a spus: „Ți-am spus eu să-l publici și să nu-i mai chinuiești pe copii!”)... Dar amintirea cu care aș vrea să închei este cea care a adus-o, alături de cunoscutul critic literar și director al Editurii Univers, Romul Munteanu, în Aula Facultății de Drept pentru o seară incredibilă, în care (foarte) marele nostru pianist Andrei Vieru a interpretat la sintetizator (!) Variațiunile Goldberg ale lui Bach. Au vorbit pe rând, doamna Zoe și domnul Munteanu. Amintindu-și printre altele câteva vorbe ale lui Tudor Vianu, „modelul meu absolut”, cum spunea doamna Zoe, adresate unui tânăr, pe care le spun așa cum mi-aduc aminte: „Tinere, dacă nu ai ascultat Beethoven sau dacă ai ascultat și nu te cutremură, atunci, tinere, mi-e frică de tine!”. Și cred că aceste vorbe se reîn­tâlnesc în tot ce a scris și în toată munca ei de educare a multor generații de tineri care au avut privilegiul de a se afla vreodată în apropierea ei.

„Trăiam într-o lume sigură...”

Îl caut pe Dumnezeu. Sunt pe calea unei nădejdi. Așa și reușesc să ies din contingent. Altfel n-aș putea să trăiesc cu ușurință în atmosfera actuală. Pentru că formația mea este de umanist, de carte, de cultură, așa cum o înțelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam niște modele, pe care am încercat să le urmăm, scara de valori era cumva fixată. Trăiam într-o lume sigură, în măsura în care cultul valorilor stabile îți poate da ție sensul unei stabilități. ... Azi, pentru mine personal, pentru cei puțini rămași din generația mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Mă simt într-o mare nesiguranță, pentru că toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit. N-aș vrea să spun că s-a și prăbușit. Suntem însă neliniștiți, puțin nedumeriți, suntem și trişti; ceea ce se petrece pe planetă nu-ți dă senzația unei liniștiri iminente. Ce se întâmplă acum seamănă cu perioada prăbușirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era înlocuită o pseudospiritualitate cu spiritualitatea adevărată. Dar cine vine la noi astăzi? Ai zice că mai degrabă vine Antihristul, nu Mântuitorul. Nădăjduiesc ca omenirea să-și revină din această clipă de orbire, care cam durează...

Vreau frumuseţea integrală, nu firimituri...

Nu ne interesează trecutul, ci numai prezentul. Iar asta ne taie rădăcinile. O lume fără rădăcini este o lume fără morală. Se vorbește puțin și despre intelectualii dintre cele două războaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunță, opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cântă. Există un fel de indiferență față de trecut. Lumea a început să uite să vorbească, pentru că nu mai citește. ... Din fericire, mai sunt câțiva scriitori din cei vechi. Nu știu în ce măsură mai sunt ei productivi. Primesc foarte multe cărți, mai cu seamă poezie. Sunt autori noi foarte tineri. Mă întreb însă de ce nu mai scriu cei vechi. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudățenii în numele postmodernismului. Am încercat să aflu ce este postmodernismul. I-am întrebat pe ei. N-au fost în stare să-mi răspundă. E o artă din cioburi - totul este fărâmițat - mi s-a spus. Dar Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au făcut clasicii. Azi am senzația că trăim procesul invers - ne diseminăm, ne risipim. ... Eu nu înțeleg un lucru: când e atâta frumusețe întreagă pe lume, cum pot să mă duc să mă uit la firimituri, când eu am bucuria integrală a frumuseții? Și, dacă fărâmițăm frumusețea, cum vom mai putea face drumul invers?

„Dacă uităm verticala, suntem terminaţi”

„Să ne întoarcem către omul nostru lăuntric, să ne întoarcem către rugăciune, care este instrumentul apărării noastre din toate punctele de vedere. Să ne întoarcem către Biserica noastră... să revenim la ceea ce a fost, la ceea ce trebuie să fie viaţa creştină - pregătirea, mai cu seamă pregătirea pentru viaţa viitoare. Să nu uităm că suntem homo viator, că suntem călători pe acest pământ şi că doar dincolo este casa noastră, din care, de fapt, am plecat. De la Dumnezeu am ieşit, ne întoarcem la El. (...) Copii, faceţi-vă o platoşă.  Să vă fie gândul pe verticală. De multe ori am spus să nu uitaţi că există verticală. Pentru că dacă uităm verticala, că există Dumnezeu, suntem terminaţi, şi sub raport spiritual, dar şi omenesc propriu-zis. În această platoşă, rugăciunea să fie foarte bine fixată, pentru că e nevoie de ea în momentele grele. (...) 
Orice lucrare intelectuală, orice lucrare a minții noastre este de inspirație a Duhului. De atunci încoace m-am gândit că, într-adevăr, lucrarea Duhului este în noi, în fiecare, în orice facem, în orice cuvânt pe care îl scriem. Deoarece cuvântul este expresia Cuvântului, deci lucrare a Duhului și a Cuvântului împreună, dar depinde de filtrul care suntem noi. Noi suntem filtrul prin care trece inspirația Sfântului Duh și filtrul acesta poate să fie un filtru mai bun sau un filtru mai puțin bun… Poate să fie un filtru prost, care să respingă, sau poate să fie un filtru desăvârșit, care să lase să se scurgă prin el toată lucrarea Duhului. (...) Pentru mine timpul n-a curs, nu l-am simțit... Ne aflăm într-un moment de gravă înțelegere a sensului vieții. Fiecare nu privește la cel de alături, nu îl interesează decât lucrurile materiale, iar restul este uitat. Fiecare an care mi s-a dat în plus l-am socotit ca pe un dar de la Dumnezeu.”

(Zoe Dumitrescu-Bușulenga - Maica Benedicta, Să nu pierdem verticala, Editura Nicodim Caligraful, Mănăstirea Putna, 2017)