Mitropolitul Pavlos de Amasia, misionar și slujitor într‑o mare capitală a Europei

În cadrul lucrărilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, sesiunea februarie 2022, Înaltpreasfințitul Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, a prezentat câteva gânduri despre importanța și responsabilitatea lucrării și misiunii episcopale în contemporaneitate.

Cu mici diferențe, episcopii din întreaga lume se confruntă cu aceleași probleme și provocări, cu situații mult diferite față de realitățile de altădată. Pentru episcopul de astăzi, păstor de suflete și propovăduitor al lui Hristos, timpul în care slujește, învață și îndrumă pare a fi defavorabil mărturisirii adevărului revelat.

Arma episcopului este cuvântul despre Mântuitorul lumii, întrucât, așa cum spunea părintele Dumitru Stăniloae, arhiereul care nu va trăi alipit de Hristos nu va avea autoritate și eficiență asupra sufletelor celor păstoriți.

Într‑un astfel de veac, cu multe provocări și încercări, episcopul trebuie să dăruiască lumină tuturor, prin cuvânt, faptă, atitudine și îndeosebi iubire jertfelnică.

Meditând la aceste cuvinte mi‑am reamintit de Mitropolitul Pavlos Menevissoglu al Amasiei († 16 februarie 2022), născut în Constantinopol în 1935, școlit în Insula Prinților, la Halki, și slujitor al Bisericii ca diacon, din anul 1956 și apoi preot din anul 1970, iar din 1974 ca arhiereu.

Mitropolitul Pavlos, despre care am auzit adeseori vorbindu‑se la Stockholm și în alte locuri, făcea parte din vechea pleiadă a ierarhiilor care s‑au format la renumita Școală de Teologie a Patriarhiei Ecumenice. Până la închiderea ei, în urmă cu vreo jumătate de veac, în anul 1977, Facultatea de Teologie de la Halki a avut profesori celebri, pe unii dintre ei i‑am cunoscut și eu în diferite locuri. Pe Hrisostom Constantinidis, fostul profesor de Istoria dogmelor, devenit peste ani Mitropolitul Hrisostom de Mira, l‑am întâlnit la Mănăstirea Neamț în 1987, pe fostul profesor de Dogmatică, Christos Andrutsos, pe fostul profesor de Patrologie, Vasilios Anagnostopoulos, recent trecut la cele veșnice, sau pe profesorul Ioan Zizioulas, Mitropolitul Pergamului, dar și alții asemenea.

Într‑o atmosferă de înaltă elevație, cu rânduială liturgică mănăstirească și studii profunde s‑a format viitorul mitropolit grec al Suediei și a toată Scandinavia, devenit peste timp, odată cu pensionarea sa, în anul 2014, Mitropolit de Amasia.

În tinerețea sa, Pavlos, viitorul arhiereu, a avut privilegiul să lucreze cu Patriarhul Athenagoras, căruia i‑a fost secretar - arhigramateas, funcție de prestigiu la acea vreme, dar și cancelar al Sinodului Patriarhiei Ecumenice. Mărturisea deseori despre bunătatea și deschiderea Patriarhului Athenagoras, în vremea căruia s‑au întâmplat multe evenimente cu reverberații istorice. Printre astfel de repere merită amintite participarea la ședințele Sinodului Patriarhiei Ecumenice din anul 1961, care au consfințit canonizarea Sfântului Ierarh Nectarie de la Eghina, sau prezența la întâlnirea de la Ierusalim, din anul 1964, dintre Patriarhul Athenagoras și Papa Paul al VI‑lea, momentul solemn care a marcat reluarea dialogului dintre cele două Biserici creștine istorice.

Este cunoscut că în acei ani, pe când Patriarhul Athenagoras călătorea în toată lumea cu dorința dialogului pentru unitatea creștină, Mitropolitul Pavlos ostenea cu multă râvnă alături de alți tineri care se aflau în slujba Patriarhiei Ecumenice.

În vremea studiilor sale s‑a împrietenit cu tânărul studios și deosebit de dăruit Bartolomeu Arhontonis, devenit Mitropolit al Philadelphiei în anul 1973 și Patriarh Ecumenic din 1991. Între cei doi s‑a legat o strânsă prietenie, asemenea unei rudenii de sânge, frați pe care Dumnezeu i‑a așezat pe aceeași cale, iar viitorul patriarh a considerat casa colegului său Pavlos ca pe a sa proprie.

A fost hirotonit arhiereu la data de 12 mai 1974, în Catedrala Patriarhiei Ecumenice, Patriarh Ecumenic fiind Dimitrios I, și a ajuns în Suedia pe 4 iulie, fiind instalat în noua slujire la data de 14 iulie 1974. A continuat studiile, fiind preocupat de Drept Canonic. A publicat mai multe studii și articole, devenind doctor în Teologie la Universitatea Aristotel din Tesalonic în anul 1983, subiectul tezei sale de doctorat fiind Sfântul și Marele Mir.

A avut numeroase cercetări despre Sfintele Canoane ale Sinoadelor Ecumenice, pe care le‑a așezat într‑un catalog, cu numeroase aspecte care privesc actualitatea și importanța lor.

Cu toate că nu a întâlnit o comunitate grecească foarte organizată și puternică, mitropolitul grec, care a rezidat la Stockholm, vreme de jumătate de veac, s‑a ocupat în mod special de viața liturgică, de predică și de misiunea Bisericii într‑o societate tot mai secularizată, fiind prezent la evenimentele prilejuite de marile sărbători, încercând să găsească punți de legătură cu Bisericile Ortodoxe surori și cu unele confesiuni creștine.

Călătorind la Stockholm cu prilejul instalării întâiului episcop ortodox român, în anul 2008, am aflat multe aspecte care priveau Biserica Ortodoxă Greacă din acel loc și comuniunea ortodoxă care se îmbogățise atunci cu un ierarh român. Prezența românească a întărit mărturia sau mărturisirea ortodoxă, atât de importantă în vremurile noastre. În timpul îndelungatei sale slujiri în capitala Suediei a întâlnit mulți ierarhi români, amintindu‑i acum pe Lucian Florea, Adrian Hrițcu, Serafim Joantă, Iosif Pop și alții.

Din mărturisirile Preasfințitului Părinte Macarie Drăgoi, care s‑a apropiat sufletește de el dialogând de multe ori, în ultimii ani, am aflat că Mitropolitul Pavlos avea întâietate de onoare între slujitorii Bisericii Ortodoxe de acolo, un statut special și o statură aproape princiară, ce era conferită de vârsta lui, de experiența sa bogată și de privilegiul de a fi cunoscut mari ierarhi ai Tronului ecumenic și ai altor Biserici Ortodoxe surori.

Aproape nonagenar, Mitropolitul Pavlos a făcut misiune în vremuri deloc ușoare, în Occidentul care tocmai se confrunta cu secularizarea și cu depărtarea de Biserică și de Dumnezeu, a trăit ca un monah pribeag într‑un mare oraș și a purtat cu el dorul după slujirea lui Dumnezeu, dar și nostalgia după cetatea Constantinopolului și, de asemeni, după Școala de Teologie de la Halki.

Se reîntregește, în ceruri, ceata ierarhilor misionari ai Patriarhiei Ecumenice și ai Bisericii celei Una, aducând parfumul și tradiția de la Halki, cu mireasma florilor răsădite între valurile mărilor...