Nicolae Dabija, un stâlp al românismului de peste Prut

Vineri, 12 martie, într-un spital din Chișinău, s-a prăpădit scriitorul și marele român Nicolae Dabija. A dat și el, ca mulți alții, obolul pandemiei ce a cuprins de un an planeta. Odată cu dispariția sa, cercul luptătorilor pentru ideea de românitate în Basarabia se micșorează dureros. Rămâne în istoria recentă ca una dintre personalitățile care au contribuit substanțial și dinamic la coagularea elitei basarabene în lupta pentru redeșteptare națională, militând pentru asta de la sfârșitul anilor 1980 și până în ultimul ceas al vieții sale.

Românii și limba română au pierdut în acest miez de martie un „frate”, cum îi plăcea chiar lui să spună, dar și un inegalabil prieten. În Moldova de peste Prut e aproape imposibil să găsești un singur om care să nu știe cine a fost Nicolae Dabija și ce a făcut pentru fâșia de pământ românesc dintre Prut și Nistru.

De aproape patru decenii, viața lui a pulsat în același ritm cu războiul de gherilă pe care spațiul basarabean îl poartă pentru a respira liber, pentru a respira românește. Românismul și reașezarea Basarabiei între granițele României au constituit crezul său neclintit. A fost coleg de redută cu Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Ion Hadârcă sau Vlad Pohilă, ca să enumăr doar câțiva dintre cei care au constituit pleiada românității basarabene. „Copil teribil” printre deputații Parlamentului URSS, ales în anul 1989, a avut curajul de a pleda pentru cauza Basarabiei chiar și la Moscova, abordând subiectul ori de câte ori a avut ocazia să se afle în preajma lui Mihail Gorbaciov, reformatorul președinte rus. Și tot atunci, în acel fierbinte an 1989, a avut curajul de a scoate primul număr al revistei „Literatura și Arta” cu grafie latină, într-o Republică Socialistă Moldovenească în care se scria în limba română, dar numai cu caractere chirilice. Despre apariția acestui număr, mărturisea, într-un interviu acordat ziarului „Adevărul” din 18 ianuarie 2020: „Pe atunci nu exista în Chişinău o maşină de scris în alfabetul latin. Doar la Ştiinţa, o tipografie a Academiei de Ştiinţe. Erau două fete acolo care, după miezul nopţii, pentru două cutii de bomboane, ne-au făcut tot ziarul. Am lucrat la el câteva zile în clandestinitate, în mare secret. (…) Cenzura nu ar fi pus niciodată semnătura pe un ziar cu grafie latină. Am făcut un exemplar cu grafie chirilică pentru cenzură. Am avut acceptul cenzurii pe acel exemplar, iar cu celălalt ne-am dus şi am făcut mai mult de 260.000 de exemplare. La 15 iunie 1989, pentru prima dată am văzut la Chişinău rânduri de sute de metri la chioşcuri. (…) Pentru numărul următor nu am mai avut acces la tipografie. (…) Ce a făcut părintele Vasile Ţepordei (preot basarabean, refugiat în România, apoi deportat în Siberia, slujitor la Biserica Mărcuța din București, n.r.)? A tăiat literele în latină de la maşina lui de scris, le-a pus într-o batistă şi mi le-a dat. Am venit la Chişinău şi le-am sudat. Ion Fiodorov, un băiat sudor, a pus litere latine în locul celor chirilice. Aşa am făcut următorul număr, cu aventuri întregi”.

Aproape trei luni mai târziu, la 31 august, alfabetul latin avea să fie introdus legal în Basarabia, limba română să fie decretată limbă oficială de stat, iar lupta scriitorilor și intelectualilor moldoveni, în frunte cu Dabija, să dea cele mai râvnite roade: scrierea în limba română cu litere latine. Pentru asta militase o generație întreagă. Pentru asta publicistul Vlad Pohilă editase, tot în 1989, un îndreptar cu un titlu foarte curajos („Să citim, să scriem cu litere latine”) în care erau intercalate texte cu litere ruseşti şi litere latine, din care multe generaţii de elevi au învățat cum se scrie românește.

Un patriot neobosit

Nicolae Dabija a iubit limba română așa cum și-a iubit părinții, așa cum și-a iubit bunicii și cărțile pe care le-a văzut în casa lor încă de când a deschis ochii, așa cum a iubit alfabetul latin pe care bunica, femeie „cu patru clase românești în perioada interbelică”, l-a învățat a-l deprinde de mic. Înflăcărat, neobosit, pătimaș până la epuizare, a fost autentic în crezul lui - identitatea românească. A rămas un stâlp niciodată îndoit, făcând notă discordantă în puzderia de patrioți închipuiți, oportuniștii Basarabiei ultimelor trei decenii.

A fost un om al timpului său, dar și un om care „a modelat, la rândul lui, timpul. Bun, și prin cărțile sale, dar și prin presă. Deci, «Literatura și Arta», într-un moment, a avut un rol crucial, fără de care este greu să ne închipuim ce s-ar fi întâmplat. Eu țin, sigur că în mod special, la poetul Nicolae Dabija, care a dat tonalitatea, dacă vreți, generației care ulterior s-a numit generația Ochiul al treilea, având și funcția de redactor-șef la început la «Orizontul», apoi la «Literatura și Arta», a putut deschide uși, a putut promova un anumit gen de literatură, un anumit gen de publicistică și, în sensul acesta, el chiar a făcut o epocă în cultura noastră”, după cum l-a portretizat într-un interviu pentru moldova.europalibera.org din 12 martie 2021 scriitorul Emilian Galaicu-Păun.

Scurt tablou biografic

Scriitorul și istoricul literar Nicolae Dabija s-a născut în 1948, în satul Codreni, raionul Cimișlia, din Republica Moldova. A urmat cursurile Facultății de Ziaristică, de unde a fost exmatriculat în anul al III-lea, pentru activitate pro-românească, reabilitat și înscris la Litere, facultate pe care a absolvit-o în anul 1972.

A fost redactor-șef al celei mai importante publicații din anii 1980 din Basarabia - „Literatura și Arta”, revistă care a militat constant pentru recuperarea valorilor româ­nești pe care, în anii ocupației, printr-un dur proces de rusificare, URSS încercase să le șteargă definitiv - alfabet latin, limbă română, Biserică, istorie, tradiții. Cu Nicolae Dabija la conducere, în această revistă, caracterizată de ziarul francez „Le Figaro” din 30 martie 1990 drept „publicația literară cu cel mai mare tiraj din Europa”, au apărut primele articole despre deportările în Siberia, despre foametea organizată de Stalin în Basarabia, despre statutul bisericilor în Basarabia, pentru a căror redeschidere revista a pledat neobosit, dar și anexa Pactului „Ribbentrop-Molotov”, care avea să releve Europei întregi adevărul istoric despre acest spațiu românesc.

A fost deputat în ultimul legislativ al URSS, ales în 1989, dar și deputat în Parlamentul Republicii Moldova.

Ca scriitor, a publicat mult, fiind tradus și citit în numeroase țări din Europa și din lume. „Ochiul al treilea”, „Libertatea are ­chipul lui Dumnezeu”, „Mesaje pentru supraviețuitori” sau bestsellerul „Temă pentru acasă” sunt doar câteva dintre volumele sale de mare succes.

Este membru de onoare al Academiei Române din 2003 și membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei din 2012.

În 1995 fost distins cu Premiul Academiei Române „Mihai Eminescu”, iar în anul 2000 a primit Ordinul „Steaua României” în grad de Comandor „pentru remarcabila sa operă poetică şi pentru implicarea sa în redeşteptarea spiritualităţii româneşti”.

A plecat în veșnicie la 12 martie 2021, la Chișinău, în urma unor complicații survenite pe fondul infecției cu virusul SARS-CoV-2. A fost înmormântat luni, 15 martie, la Cimitirul Central Armenesc din Chișinău.