Nicolae I. Herescu, un aristocrat în exilul plin de lipsuri

Din evocările celor care l-au cunoscut, dar mai ales din paginile de jurnal ale lui Mircea Eliade, Nicolae Herescu apare drept o figură aristocratică a exilului românesc postbelic, un clasicist de o erudiţie impresionantă, cu zeci de cărţi de studii publicate şi un gazetar remarcabil în presa românească din afara graniţelor, dar şi în presa străină de specialitate.

Născut la 6 decembrie 1903, la Turnu Severin, Nicolae I. Herescu descindea din familia lui Udrişte Năsturel, fiind fiul Caterinei şi al lui Ion Herescu, ofiţer de carieră ajuns la gradul de general.

A absolvit Liceul „Carol I” din Craiova şi secţia de limbi clasice a Facultăţii de Litere şi Filosofie de la Universitatea bucureşteană (1927). După studii de specializare la Sorbona, Paris (1927-1929), şi-a luat doctoratul în Litere la Bucureşti (1929), devenind mai întâi profesor la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Capitală (1929-1931), apoi asistent la Facultatea de Litere şi Filosofie. Între 1935 şi 1945 a fost profesor universitar de istorie a literaturii latine, fondator şi director al Institutului Român de Studii Latine (1937), preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (1939-1944), director al Fundaţiilor Culturale Regale (1940-1944).

Şi-a făcut un renume prin opera de interpretare şi traducere a autorilor clasici, mai ales latini. A debutat cu poezie în 1922, în paginile revistei „Năzuinţa” din Craiova, devenind după aceea colaborator la revistele vremii din Bucureşti şi din ţară, atât cu poezii, eseuri, cât şi cu traduceri din literatura clasică.

Anul 1944 l-a găsit în Portugalia, evenimentele politice din România făcându-l să nu-şi mai dorească să se întoarcă. În 1945 a fost destituit în lipsă de la catedra universitară de la Bucureşti, aşa încât primii ani în exil i-au fost marcaţi de lipsuri şi sărăcie.

În 1961, când la doar 58 de ani Nicolae I. Herescu se stingea din viaţă, prietenul său Mircea Eliade îl evoca în tuşe care ne oferă o viziune edificatoare asupra portretului moral al acestui scriitor profund. Eliade arăta cum, încă din ţară, ca nimeni altul din generaţia lui, Herescu avusese succese de toate felurile, dar nu se schimbase, ci rămăsese echilibrat şi cu acelaşi umor. Iar apoi, în exil, ani de-a rândul a trecut prin diverse greutăţi, dar demnitatea cu care le-a trăit arată modul cum s-au împletit concepţiile lui despre viaţă, adevăr şi poezie. „Nu voi uita niciodată cum l-am reîntâlnit în vara lui 1944, la Lisabona. Elegant, surâzător, cu pardesiul pe braţ, fericit că-şi regăseşte prietenii. Pe un aerodrom german, avionul cu care venise din ţară fusese bombardat şi arsese. Îi arseseră toate bagajele - şi toate manuscrisele, hârtiile şi banii. Dar n-a vorbit niciodată de această catastrofă, care-l silise să-şi înceapă exilul fără bani şi fără haine, doar cu un pardesiu pe braţ. Şi mai puţin de un an în urmă, în trenul care-l ducea la Paris, i s-a furat valiza în care-şi adunase toate fişele şi manuscrisele la care lucrase în Portugalia. (...) A acceptat această pierdere bărbăteşte, ridicând din umeri şi zâmbind”, scria Eliade. („Antilethe” nr. 1, 2021)

Literatură română în afara graniţelor

O vreme (1947-1948) a fost profesor de latină la Universitatea din Lisabona, iar apoi s-a mutat în Franţa, unde a devenit un important şi generos animator al mișcării literare din exilul românesc. A fost unul dintre importanţii editori şi colaboratori ai revistelor româneşti din afara graniţelor „Luceafărul” (1948-1949) şi „Uniunea română” (1948-1950).

Din dragoste pentru clasicism a cooptat cei mai importanţi savanţi în domeniu pentru a realiza ­împreună monumentala lucrare Ovidiana (Recherches sur Ovide), pe care a coordonat-o şi publicat-o la Paris, în 1958, cu ocazia împlinirii a 2.000 de ani de la nașterea poetului latin Ovidiu. El însuşi a semnat o introducere valoroasă.

S-a remarcat şi ca poet, prin cele două volume de versuri, Basmul celor patru zodii (1926) şi Cartea cu lumină (1926), poezia sa fiind una tradiţionalistă, cu o viziune asemănătoare celor formaţi în spiritul revistei „Gândirea”, deşi cultivă o dimensiune cu filon clasic. În exil, a publicat destul de puţină poezie în revistele româneşti „Luceafărul”, „Cuget românesc”, „Vers”, „Destin”, poemele sale fiind marcate vizibil şi conştient de dramatismul ­depărtării de ţara natală.

Viaţa lui Nicolae Herescu în exilul parizian a fost iniţial legată de cea a generalului Nicolae Rădescu şi de a lui Grigore ­Gafencu, angrenat în activitatea de la Liga Românilor Liberi. A fost însă îndepărtat din acest organism. Apoi a fost redactor la Radio Paris, departamentul românesc, condus de Marcel Fontaine, de la microfonul căruia se adresa românilor din ţară, fiind realmente îndurerat de situaţia politică din România.

În ciuda faptului că era un strălucit cunoscător al Antichităţii greco-latine şi un eminent latinist cu nenumărate studii, cărţi şi traduceri publicate, recunoscut de specialiştii vremii, n-a putut să obţină o catedră universitară, cum i se oferise în Franţa şi Italia, şi graţie căreia ar fi putut trăi decent, din cauza refuzului său de a renunţa la cetăţenia română şi a deveni cetăţean străin.

A susţinut sute de conferinţe în româneşte la Radio Paris şi BBC şi a adus elogii românilor rămaşi în ţară care nu pactizau moral şi intelectual cu duşmanii ocupanţi. I-a creionat în lumini frumoase pe Ionel Teodoreanu, George Brătianu, Constantin ­Rădulescu-Motru, Lucian Blaga, Dan Botta, G.M. Cantacuzino. I-a criticat, în schimb, pe Tudor Arghezi şi Mihail Sadoveanu. De asemenea, a susţinut sute de conferinţe, la invitaţia unor prestigioase universităţi din Germania, Italia, Spania, Franţa, Elveţia, Marea Britanie şi a participat la congresele internaţionale consacrate lui Ovidiu, la Sulmona, şi lui Cicero, la Roma.

În 1960, sub pseudonimul Ch. Séverin, publica la Paris L’Agonie sans mort, un roman în care arăta, fără vreun ton revanşard, greutăţile vieţii departe de ţara natală, într-un mediu ostil chiar printre ai lui. Tema romanului este construită pe două planuri: unul social-politic, în care destinul exilatului atârnă de promisiuni neîmplinite, care se transformă într-o agonie şi un trai continuu improvizat, iar celălalt plan este o viaţă personală lipsită de perspectiva unei iubiri adevărate. Cu titlul Agonie fără moarte, romanul a apărut şi în limba română, în 1998, iar unii critici îl aşază în acelaşi raft cu romanele mari ale exilului scrise de Vintilă Horia. Nicolae Florescu vede în el un roman de factură autenticistă, apropiat ca formulă narativă de jurnalul intim.

Volume publicate

Poezie: Basmul celor patru zodii (1926); Cartea cu lumină, Craiova (1926); roman: L’Agonie sans mort, Paris (1960), Agonie fără moarte, trad. Cornelia Ştefănescu, Ed. Jurnalul Literar (1998). 

Studii literare: Însemnări literare (1924-1926), Arad (1926); Milliarium, Bucureşti (1936); Pentru clasicism. Fapte. Idei. Oameni. 1926-1936, Craiova (1937); Destinul împărătesc al poetului (1939); Caete clasice (1941); Catullo, Roma (1943); Punti di vista sulla lingua di Tito-Livio, Roma (1943); Bibliographie de la litterature latine, Paris (1943); Bibliografia clasică în România (1928-1939) (în colaborare), Bucureşti (1943); Ovidiana. Recherches sur Ovide (în colaborare), Paris (1958); La Poesie latine. Etude des structures phonetiques, Paris (1960); Entretiens avec J. Marouzeau, Catania (1962); Style et hasard, München (1963). 

Traduceri: Francis Jammes, Poezii alese (1927), în colaborare cu Ion Pillat; Lirica lui Horaţiu (1929); Plaut, Militarul îngâmfat (1941); Horaţiu, Arta poetică (1943); Lirica latină (1937).