O viață de slujire a Bisericii lui Hristos aproape cât un secol

Viața Papei Benedict al XVI-lea poate fi rezumată astfel: 71 de ani de preoție, aproape opt ani de pontificat, doctor în teologie și expert la lucrările conciliare de la Vatican II (1962-1965), prefect al Congregației pentru doctrină și credință; pe scurt, o viață, aproape cât un secol, dedicată slujirii Bisericii lui Cristos ca preot, episcop, cardinal, papă, dar mai ales ca teolog de excepție.

Aloisius Joseph s-a născut la 16 aprilie 1927, în micuța comună Marktl am Inn (tradus Târgușorul pe Inn), din regiunea Bavariei germane, la granița cu Austria, într-o familie ce se opunea cu tărie nazismului. Datorită meseriei tatălui său, jandarm, își petrece copilăria în micuțul orășel Traunstein. Aici primește formarea de bază: creștină, umană și culturală în sânul unei familii modeste. Din cauza celui de-al Doilea Război Mondial este înrolat la doar 16 ani, iar după război exprimă dorința de a intra în seminarul din Freising pentru a se pregăti în vederea preoției. Apoi își continuă studiile la Universitatea din München și este sfințit preot în anul 1951, împreună cu fratele său, Georg Ratzinger (1924-2020). Obține doctoratul în teologie, în anul 1953, cu o teză despre „Poporul și casa lui Dumnezeu în doctrina despre Biserică la Sfântul Augustin”. Apoi întreprinde o cercetare științifică de amploare despre teologia istoriei la Sfântul Bonaventura. Astfel se lansează într-o strălucită carieră științifică și va deveni unul dintre cei mai însemnați teologi experți la Conciliul din Vatican II.

Papa Paul al VI-lea îl numește, în anul 1977, Arhiepiscop de München și Freising și tot în același an îl numește cardinal, încre­dințându-i Biserica „Santa Maria Consolatrice al Tiburtino”. Deviza sa episcopală este: „Ut cooperatores simus veritatis - Să fim colaboratori ai adevărului” (3 In 1, 8). 

Papa Ioan Paul al II-lea îl va chema să-și părăsească țara în anul 1981 pentru a se instala la Roma

Ratzinger este numit prefectul Congregației pentru doctrină și credință, iar în anul 2002 este ales decanul Colegiului cardinalilor; în această calitate prezidează celebrările funerare ale Papei Ioan Paul al II-lea și conclavul ce se întrunește pentru a alege viitorul papă. În ziua de 19 aprilie 2005, cei 115 cardinali îl aleg pentru a fi succesorul celui în umbra căruia a trăit aproape 25 de ani, devenind astfel al 265-lea „succesor al Sfântului Petru” pe scaunul episcopal al Romei, luându-și numele de Benedict al XVI-lea. Timp de 7 ani, 9 luni și 10 zile, Papa Benedict va păstori Biserica Catolică recentrând-o pe virtuțile teologale: credința, speranța și iubirea. Două din cele trei enciclice sunt consacrate acestor virtuți, a treia îmbrăcând un caracter social. Susține legătura strânsă între inteligența cre­dinței, virtuțile teologale și angajarea socială pentru dezvoltarea omului integral, drept răspuns la provocările societăților moderne, în particular cele economice și ecologice. Afirmă, de asemenea, cu tărie poziția Bisericii referitor la familie, fondată pe căsătoria heterosexuală, deschisă procreației și trăirii în fidelitate conjugală. În continuitatea Papei Ioan Paul al II-lea, Benedict face o prioritate din dialogul ecumenic, în particular cu Biserica Ortodoxă, și cel interreligios, în particular cu iudaismul și islamul.

La 11 februarie 2013, Papa Benedict al XVI-lea surprindea o lume întreagă prin anunțul său istoric făcut înaintea Colegiului cardinalilor rămași înmărmuriți: „Am ajuns la convingerea că puterile mele, din cauza înaintării în vârstă, nu mai sunt apte să îndeplinească în mod adecvat ministeriul petrin”. În realitate, decizia este luată în cursul anului 2012, când cunoaște mai multe stări de slăbiciune succesive: în grădinile Vaticanului, în timpul călătoriei în Mexic și Brazilia, precum și în alte câteva cir­cumstanțe.

10 papi au renunțat la ministeriul roman

În anul 2013 erau programate Zilele Mondiale al Tineretului la Rio de Janeiro, iar medicul său l-a sfătuit să nu mai întreprindă o asemenea lungă călătorie. Tot acest context, dar și sfaturile pline de înțelepciune ale consilierilor săi l-au condus la actul „renun­țării la ministeriul petrin”, act prevăzut de Dreptul canonic al Bisericii Catolice, can. 332 § 2: „Dacă se întâmplă ca Pontiful Roman să renunțe la funcția sa, pentru validitate este necesar ca renunțarea să fie făcută în mod liber și manifestată în mod regulamentar, fără însă să fie acceptată de cineva”. Astfel, începând cu 28 februarie 2013, scaunul Romei devenea sede vacante, iar decanul Colegiului cardinalilor este chemat să întrunească un nou conclav pentru a-i alege un succesor. În istoria Bisericii au existat 10 papi care au renunțat la ministeriul petrin, noutatea acestei renunțări constând în motivul exprimat, vârsta înaintată și slăbirea puterilor, precum și în titlul pe care și l-a asumat: „Papă emerit”, neîntâlnit în nici o legislație a Bisericii Catolice. Din acel moment, Joseph Ratzinger se retrage în mănăstirea din grădinile Vaticanului, Mater Ecclesiae, ducând o viață intensă de rugăciune și tăcere, cu scurte momente de ieșire în public. Succesorul său, Papa Francisc, îl vizitează de mai multe ori. Spre sfârșitul vieții sale se exprimă în termeni foarte clari și expliciți referitor la moarte: „Trebuie să ne pregătim pentru moarte, nu îndeplinind anumite acte, ci trăind astfel încât să pregătim ultimul examen înaintea lui Dumnezeu”. Pentru acest examen s-a pregătit o viață pe care și-a închinat-o slujirii lui Cristos în Biserică, fiind dedicat, trup și suflet, păstrării și promovării valorilor evanghelice.

Adevărul luminează mintea și învață sufletul să iubească

Papa Ratzinger lasă în urma lui o operă teologică monumentală din care putem aminti doar câteva trăsături fundamentale: revenirea la izvoarele credinței creștine este singura posibilitate a unui dialog autentic cu lumea modernă; Biserica este continuatoarea istoriei relației dintre Dumnezeu și umanitate; propovăduirea Evangheliei, reevanghelizarea lumii moderne folosind mijloacele mass-media pentru a veni în întâmpinarea tu­tu­ror categoriilor de vârstă și mediilor culturale; Liturghia, în particular celebrarea Divinei Liturghii, este motivul pentru care există Biserica: celebrarea euharistică reînnoiește poporul lui Dumnezeu și permite credincioșilor să-l adore pe Dumnezeu în duh și adevăr. În anul 1972, alături de alți însemnați teologi occidentali, participă la fondarea revistei Communio, ce are ca vocație să depășească clivajul tra­dițional al teologilor între mo­der­niști și tradiționaliști, permi­țând emer­gența unui nou curent ce se dorește a fi mai deschis. Fiind numit prefect al Congregației pentru credință, Ratzinger primește tot­odată misiunea, conform Consti­tuției apostolice Pastor Bonus, „de a promova și proteja doctrina și moravurile conforme cu credința în toată lumea catolică” și „de a-i ajuta pe episcopii din lumea întreagă să-și îndeplinească misiunea lor de învățători și doctori ai credinței”. În această calitate, Ratzinger îl întâlnește, în fiecare vineri seară, pe Papa Ioan Paul al II-lea pentru o sinteză asupra misiunii Congregației pentru credință. Între cei doi se leagă o colaborare fructuoasă, rodul acestei colaborări fiind elaborat în textul teologic cel mai însemnat, enciclica Papei Veritatis splendor, din 1993, în care este afirmat explicit că „adevărul luminează inteligența și dă formă libertății omului care este chemat să-L cunoască și să-L iubească pe Domnul”.

Papa emerit, Benedict al XVI-lea, părăsește această lume în dimineața zilei de 31 decembrie 2022, ziua în care în întreaga ­Biserică Catolică răsună cântul Te Deum laudamus / Pe Tine Dumnezeule Te lăudăm. Într-adevăr, laudă fie adusă lui Dumnezeu pentru acest slujitor fidel care, în numele credinței, a știut să facă față provocărilor modernității și să fie astfel un martor credincios al lui Cristos până în ultima clipă a vieții, când și-a încredințat sufletul în mâinile Tatălui rostind cuvintele: „Te iubesc, Doamne!”.