Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă In memoriam „Ortodoxia, cheia dăinuirii noastre”

„Ortodoxia, cheia dăinuirii noastre”

Galerie foto (3) Galerie foto (3) In memoriam
Un articol de: Elena Solunca Moise - 09 Feb, 2020

Vieţuitor pe pământul pe care l-a lăsat Dumnezeu, țăranul român nu vedea moartea ca o dramă şi spunea împăcat - o mai face și azi – că, după anii trăiți aici, omul pleacă în lumea de dincolo. Acum, când se împlinesc 101 ani de la nașterea părintelui Iustin Pârvu, ne întrebăm deloc retoric: Doamne, cum să nu fim recunoscători pentru că nu ne-ai lăsat singuri în acei ani întunecați ai comunismului? „Întunecați”, fiindcă Bertrand Russel definea comunismul ca „o religie fără Dumnezeu”, adică mai aproape de diavol, care ne vrea despărțiți pe vecie de Cel Care la începuturi a spus „să se facă lumină” şi L-a trimis pe Fiul Său să fie Lumină a lumii. 

Poporul nostru, creș­tin prin vocație, cum spunea părintele Dumitru Stăniloae, păstrează în adâncul cel mai adânc al inimii cuvintele Sfântului Apostol Andrei: „L-am aflat pe Mesia”. Trecut-au secole peste noi și multe ne-a fost dat a pierde, am mai și dobândit, dar, asigură părintele Iustin, credința creștină nu am pierdut-o. Nici nu o vom face, pentru că purtăm în adâncul cel mai adânc al sufletului chipul lui Dumnezeu. Așa fiind, ne întrebăm - deloc retoric - cum să mulțumim pentru Păstorii luminați cu inimi iubitoare care ne-au sprijinit să nu cădem în ispitele lumii contemporane? În acele vremuri grele, când țara era ca o mare temniță, Dumnezeu ne-a trimis slujitori jertfelnici ai credinței străbune, care ne-au întărit cu rugăciunile lor, ne-au dat îndemnuri de credinţă roditoare, făcându-se, nu o dată, jertfă prigoanelor viclean orchestrate de mincinoasa „recunoaștere” a libertății de conștiință.

„Jertfa naște viață!”

Cu funcție de dictatură, educația ateistă nu a reușit să distrugă credința neamului pentru că am avut Păstori buni, care au înțeles să-și pună viața pentru credința noastră creștină. Între ei, la loc de cinste, datori suntem a-l aminti cu recunoscătoare dragoste pe părintele Iustin Pârvu, a cărui personalitate luminează și azi sufletele noastre – ale celor care au avut bucuria de a-l cunoaște, ca și ale celor care au găsit în scrierile sale și în viața sa un duhovnic, un păstor care ne-a condus ieri și azi spre chipul lui Dumnezeu din inimile noastre. Nu l-au speriat anii de închisoare și prigoană ca să ne arate cu propria viață că, „dacă pătimim ceva pentru Hristos, mai mult folos vom aduce nației. Jertfa naște viață”. Mai întâi și mai presus de orice, viață duhovnicească, de ucenic al lui Hristos pentru care porunca nouă a iubirii se face pâinea cea de toate zilele. Instantaneele realizate de artistul fotograf Cristina Nichituș Roncea cu părintele Iustin Pârvu surprind chipul unui părinte ca de Pateric. Imaginile luminează expresivități tocmai bune de pus la inimă - blândețea privirii, mâna în semn de binecuvântare, zâmbetul ca un dar spre a mângâia, încuraja, liniştea, privirea ca împăcare și, uneori, ecoul tristeții zilelor „care rele sunt”. E mai mult decât pascalianul l’esprit de finesse, e o litanie spre împlinirea unității întru duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei la care suntem bineveniți a fi părtași. 

Raiul e orice faptă bună

Mai întâi, părintele Iustin ne-a învățat că dragostea de Dumnezeu și de neam este una și indivizibilă - nu ai cum să iubești pe Dumnezeu fără să iubești neamul în care te-ai născut, unde ne-a lăsat Domnul Sfânt. La fel, nu-ți poți iubi neamul fără să-l iubești pe Dumnezeu, care l-a făcut spre a-I sfinţi numele, cum îngerii o fac în ceruri. La răscrucea tuturor răutăților, Domnul nu ne-a părăsit, iar Maica Preacurată ne-a avut sub acoperământul ei fără încetare. Spunem cu creatorul Mioriței că suntem „pe o gură de rai” și Părintele deslușește că „raiul este aproape, depinde care îți e natura faptelor. Dacă faci un lucru bun, o faptă generoasă, nu simți că plutești? Ei, atunci intuiești natura raiului, te simți în rai”. Fiecare cuvânt din scrierile Părintelui pare a ne însoți ca o rugăciune, pentru că e rod al iubirii de Dumnezeu și de neam care face inima un altar al lui Hristos. În spiritul Fericirilor, mai ales ale celor prigoniți pentru dreptate, Părintele spune că a fi în Hristos înseamnă „să te simți necontenit răstignit în lume”, în stare de jertfă, așa cum Domnul i-a spus prorocului David: „Jertfa de laudă Mă va slăvi, şi acolo e calea în care îi voi arăta lui mântuirea Mea” (Ps. 49, 23). Pentru păcatul omului, s-a jertfit Fiul lui Dumnezeu ca, ridicându-ne, să putem spune cu inimă curată: „Slavă Ție, Doamne, Slavă Ție”. Așa ne facem vrednici a fi moștenitori ai legământului pe care ni l-a lăsat Hristos la Înălțarea Sa la Tatăl Ceresc. Pentru noi, asta înseamnă a fi cu adevărat creștini și nu doar a ne numi astfel, după cum sublinia Sfântul Ignatie Teoforul, care afirmă că pentru oameni credinţa în Hristos este marea şansă de a iubi. Părintele Iustin mărturisea că în închisoare a învățat că adevărata rugăciune se „naște din suferință, jertfă și dăruire de sine”, cum, odinioară pe Cruce, cu brațele deschise ca o supremă îmbrățișare, Hristos S-a rugat: „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”.  

„Acestea sunt vremuri grele? Vor veni necazuri și mai mari”

Recunoștința pentru darul vieții se exprimă în tot ceea ce voim şi putem face spre a ne ține împreună cât mai departe de `latura și umbra morții”. Mai presus de toate, mulţumire să aducem neamului în care ne-am născut: „neamul este mama mea, tatăl meu, sora mea, vecinul meu, comuna mea și județul meu și tot ceea ce vorbește aceeași limbă, are aceeași credință și aceleași idealuri”. Neamul care, cum spune cântecul, `crede în dreptatea lui și-n Dumnezeu”. Totul este înveșmântat într-o înțelepciune gravă, împăcată, uneori cu accente severe, dar mereu cu iubire, toate înmlădiate de ritmul rugăciunii neîntrerupte. Ctitor de mănăstiri şi ziditori de inimi curate, duhovnicul Iustin privea spre cele care urmau a veni, spunând să nu ne lăsăm trudiţi de grija zilei de mâine, pentru că Domnul nu ne va lăsa atâta vreme cât avem credinţă. Numai așa vom fi feriți de aversiunile unui timp răvășit, de zgomotul disperat al lumii. Să-i urmăm pilda şi, cură­țindu-ne inimile, prin pocăință, să ne îmbrăcăm cu smerenia, haina lui Dumnezeu. Duhovnic întru dăinuire, părintele Iustin e mereu înainte, călăuză pe drumul către redescoperirea chipului lui Dumnezeu din sufletul fiecăruia. Parcă-l auzim: „Acestea sunt vremuri grele? Vor veni necazuri și mai mari, dar să fim cu atât mai fericiți că ne-a învrednicit Dumnezeu să fim părtași Răstignirii Lui”. Să fim ca turma cea mică, ascultându-L pe Hristos: „Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăţia”. Datori suntem pe mai departe să veghem la curăția și puterea dreptei credințe cum suntem pentru viața însăși. Să avem o singură grijă – aceea de a-L purta în suflet pe Hristos Cel înviat. Căci El este moștenirea pe care am primit-o de la Părinții noștri de demult. Fiindcă, „dacă nu ne vom păzi Ortodoxia, ne vom pierde. Aceasta a fost și rămâne cheia dăinuirii neamului românesc”.

Citeşte mai multe despre:   Parintele Iustin Parvu