Părintele Arsenie Voaideș, muntele duhovnicesc dintre Trotuș și Tazlău

S-au scurs trei ani de când Valea Trotușului din zona Bacăului, cea dătătoare de sfinți și voievozi, îl cinstește în cântări de panihidă pe unul dintre titanii duhovnicești ai locului, arhimandritul Arsenie Voaideș. Starețul cu glas de tunet și cu mână de fier, misionarul, slujitorul, gospodarul, filantropul și duhovnicul care a lăsat urme adânci în inimile ucenicilor săi. Cu adevărat, un om cum de puține ori îți este dat să întâlnești. Dragostea sa pentru Biserică și pentru oameni covârșea și impresiona, fiind de-a dreptul molipsitoare.

Părintele Arsenie a făcut parte din acea generație deosebită care, cu multă tragere de inimă, a readus la viață mănăstirile din țara noastră după anul 1990. Viața sa se îngemănează cu viața Mănăstirii „Sfântul Sava” din comuna Berzunți, judeţul Bacău. De la aceste porți minunate, părintele Arsenie s-a inspirat și a ridicat o nouă poartă a cerului. A dăltuit cu multă pricepere și în inimile oamenilor, care sunt mai greu de modelat decât lemnul și piatra.

Din osteneala lui au rămas trei mănăstiri și două biserici parohiale ctitorite sau restaurate din temelie, sute de ucenici, preoți, călugări, călugărițe și numeroși credincioși, care s-au născut duhovnicește sub epitrahilul său.

Născut în anul 1951, pe binecuvântatele meleaguri nemțene, a primit de mic educație creștină, fiind crescut în duhul credinței și al respectului față de oameni. Dorul său fiind către cele cerești, și-a închinat de tânăr viața lui Dumnezeu, fiind primit ca frate mai întâi la Schitul Tarcău, după care viețuind la Mănăstirea Cetățuia de lângă Iași, a fost tuns în monahism în anul 1979. Acolo a fost ucenicul ieromonahului cu viață sfântă Teofan Merlă, de la care a învățat multe din tainele preoției. Spunea părintele Arsenie: Am învățat de la părintele Teofan să nu mă feresc de oameni, pentru că noi suntem misionari, chiar dacă suntem călugări. Dacă te întâlnești cu un om pe drum, care te oprește și te întreabă, tu trebuie să ai răbdare cu el, să nu plece supărat de lângă tine. Dacă vine la mănăstire și te întreabă, trebuie să stai, să-i dai cuvinte de folos, de învățătură, să îi oferi curaj, ca să poată merge mai departe.

După ce a viețuit doi ani la Mănăstirea Putna, deprinzând acolo alte comori ale tradiției monahale, părintele Arsenie a fost chemat de Episcopul de atunci al Romanului, Preasfințitul Eftimie, pentru a ajuta la reînființarea Mănăstirii „Sfân­tul Sava" din Berzunți. Ascultător, săritor și supus, părintele a fost mai întâi rânduit ca paznic, în 1988, după care a fost hirotonit ieromonah și instalat ca stareț. Însă chinovia, altădată înfloritoare, acum era părăsită. Bunul Episcop Eftimie l-a binecuvântat pe părintele Arsenie să refacă mănăstirea și i-a dat și o sumă importantă de bani în acest scop. Părintele a prins curaj și s-a apucat de treabă, în pofida pre­siunilor mai-marilor vremii, care îl vizitau adeseori nu pentru a-l ajuta, ci pentru a-l descuraja și intimida. Hotărât, demn, puternic și înțelept a lucrat zi și noapte atât pe plan gospodăresc, cât și pe cel duhovnicesc.

După 1990, părintele Arsenie Voaideș a scris cu adevărat istorie. Harisma pe care o avea, de a fi apropiat de oameni, a atras o mulțime de credincioși, care puteau fi văzuți în zilele de sărbătoare cum veneau străbătând munții și urcând din toate părțile spre mănăstirea înviată, pentru a asculta o slujbă frumoasă, o predică vie, pentru dezlegare de păcate și Sfânta Împăr­tă­șa­nie. Peste 100 de tineri au primit în acei ani tunderea în sfântul cin călugăresc, îndrumați de părintele Arsenie. Mai mult, pe lângă mănăstirea de călugări a fondat și una de maici, la Pogleț, pentru tine­rele evlavioase care doreau să își închine viața și tinerețea Mirelui Ceresc.

Cum a reușit părintele Arsenie să lase această moștenire? Cu osteneală, cu dăruire și mai ales cu dragoste de oameni. Știa să vorbească și cu omul simplu, și cu cel care avea înalte demnităţi. Și-a lărgit inima pentru toți și îi purta în rugăciune, pomenind zilnic sute de nume, încât ajunsese să cunoască și să recunoască toate pomelnicele ucenicilor săi.

Era cu adevărat prezent peste tot: cel dintâi la biserică, cel dintâi la muncă, cel dintâi la spovedanie și la predică. Putea fi văzut pe tractor, pe acoperișul caselor, în grădină, pe câmp, în curtea mănăstirii, turnând betoane și bătând cuie. Cu o forță venită numai de la Dumnezeu căuta să le împace pe toate și să fie în mijlocul monahilor și al credincioșilor, ajungând să călătorească sute de kilometri într-o singură zi, în căutare de cele trebuincioase pentru mănăstirile sale. A răspândit multă lumină și a lucrat mereu la zidirea bisericilor din sufletele oamenilor, dar și a bisericilor de zid.

A înnoit trei așezări monahale: Mănăstirea „Sfântul Sava", cu biserică, chilii, gospodărie, crescătorie de animale, pădure, livezi și grădini îngrijite exemplar, Mănăstirea Po­gleț, unde a restaurat biserica de lemn și s-a îngrijit de construirea unor case monahale și de amenajarea gospodăriei, precum și Schitul „Sfântul Ilie” de pe Muntele Berzunți.

În același timp, și-a îndreptat atenția către preoții și credincioșii mireni, purtând grijă mai ales de creştinii de etnie romă, cărora le-a ridicat două biserici, în satele Bâșca și Băcioi. Acolo erau foarte mulți copii nebotezați, cei mai mulți oameni trăiau necununați și știau puțin de Dumnezeu. Părintele i-a iubit mult, pentru că a simțit în ei mugurul unei credințe sincere. Unora le-a construit case, mai ales familiilor cu mulți copii, ajutându-i să-și pună rânduială în viață, altora le-a dăruit câte ceva din cele trebuincioase.

Însă multă milostenie făcea în mod spontan, neorganizat. Într-o vreme, când a vizitat Mănăstirea Antim din București, s-a întâmplat să fie în curte un grup de copii veniți în vizită de la școală. Să le dăm câte o iconiță, a spus. Și a scos din buzunar bancnote de câte 5 și 10 lei, dăruind fiecăruia în parte. Spunea adesea: preotul trebuie să și dăruiască. Să încercăm să îi ajutăm pe oameni, atât sufletește, cât și material. Suntem cu toții copiii lui Dumnezeu.

Înaltpreasfințitul Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, în cuvântul de la înmormântare, a mărturisit despre părintele Arsenie că a fost unul dintre cei mai sinceri și ascultători călugări pe care i-a cunoscut.

Părintele Arsenie a fost deopotrivă om de rugăciune și de acțiune. Spunea: Dacă nu avem timp să citim rugăciuni, să spunem permanent: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul! Să fim oameni buni și sinceri, nu mincinoși. Omul mincinos nu-I place lui Dumnezeu. Chiar dacă ești păcătos, fii sincer. Nu trebuie să faci nimic altceva pe pământ decât să fii om. Om cu inima la Dumnezeu.

Petrecând în multe osteneli, părintele s-a jertfit pentru fiii săi du­hovnicești până la moarte. Sfârșitul vieții sale a fost pe altarul de jertfă. În luna ianuarie a anului 2018 a trudit mult ca să amenajeze un izvor în satul Pogleț pentru alimentarea cu apă a mănăstirii. După munca grea, istovitoare, la puţină vreme, părintele Arsenie a părăsit viața aceasta. „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit” (II Timotei 4, 7). Poate că așa va fi spus și dânsul în ultimele clipe ale vieții, așteptând iertare și răsplătire de la Dătătorul bunătă­ților, Hristos.

Gospodarul, filantropul și neobositul slujitor, arhimandritul Arsenie, nu a murit. Doar se odihnește puțin de multele sale osteneli, veghind în continuare peste fiii săi.