Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă In memoriam Părintele Calistrat Ifrim, apostol al lui Hristos în satul românesc

Părintele Calistrat Ifrim, apostol al lui Hristos în satul românesc

Un articol de: Ierom. Antipa Burghelea - 24 Aug, 2019

Se împlinesc anul acesta, în ziua de 24 august, 10 ani de la cinstita adormire a părintelui ieromonah Calistrat Ifrim, duhovnicul Mănăstirii Pogleț. Cunoscut și prețuit mai ales în Eparhia Romanului și a Bacăului, părintele Calistrat a lăsat urme adânci în inimile celor care l-au cunoscut și care s-au bucurat de prezența și binecuvântarea sa.

Născut în anul 1934 în ținutul Pașca­nilor, părintele a fost în cea mai mare parte a vieții preot de parohie. În tinerețe s-a format în atmosfera deosebită a Mănăstirii Neamț, ca seminarist și frate de mănăstire. Din copilărie a cunoscut ostenelile călugărești, lipsurile de tot felul, defăimările și alte greutăți pe care le-a răbdat în tăcere și smerenie. A absolvit seminarul nemțean, apoi Facultatea de Teologie din București, unde a cunoscut oameni deosebiți care slujeau Biserica cu râvnă în acele vremuri dificile.

După îndeplinirea câtorva funcții administrative, când a simțit că aripile îi sunt destul de puternice ca să zboare spre cele înalte, după cum mărturisea, a primit sfânta hirotonie din mâinile Arhiepiscopului Teofil Herineanu al Clujului, fiind rânduit preot la una dintre parohiile de pe Valea Someșului. După un obicei practicat mai ales în Ardeal, părintele Constantin, căci așa i-a fost numele din botez, a fost hirotonit ca preot celibatar, mai ales pentru faptul că nu dorea ca ceva din lumea aceasta să-l îngreuieze în slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor.

„Omul lui Dumnezeu”

A iubit foarte mult slujirea preoțească, arătând o rară cinstire pentru toți arhiereii și preoții Bisericii. Cu multă smerenie cerea rugăciuni și dezlegări de păcate ori de câte ori întâlnea un preot sau un ierarh. Adeseori amintea de cuvintele Mântuitorului rostite către Apostoli: Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă, iar cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă (Luca 10, 16). Îi considera pe preoți proroci, căci ei cunosc lucrurile cele mari ale lui Dumnezeu și chelari ai Împărăției cerurilor, adică cei care au cheile raiului și, prin Botez, Spovedanie și Împăr­tășanie, îi trimit pe oameni în rai.

Încă de la începutul slujirii preoțești în Ardeal, a dat pildă tuturor prin sfințenia vieții sale. Era în sat un preot greco-catolic pensionar, care nu era convins întru totul de adevărul credinței strămoșești. Părintele Constantin l-a primit la slujire, însă niciodată nu l-a mustrat cu ceva și nici nu l-a atenționat cu privire la credința sa. După o vreme, preotul greco-catolic s-a convertit la Ortodoxie din sinceră convingere, văzând viața sfântă și purtarea frumoasă a părintelui Constantin. Tot așa de frumos și înțelept a lucrat părintele cu toți credincioșii foști greco-catolici din sat, pe care i-a vizitat după anul 2000, anume să vadă dacă nu cumva s-a rătăcit vreuna din oile sale, dacă nu cumva au părăsit unii credința ortodoxă, și cu mulțumire sufletească a constatat că toate familiile din comunitate au rămas în staulul Bisericii dreptmăritoare.

Ulterior a ajuns preot în Eparhia Romanului, în localitatea Săcăleni, parohia sa de suflet. Și aici, înalta slujire preoțească a însoțit-o cu smerenia și cu traiul simplu. Cine poate spune lipsurile în care a trăit, sărăcia, bătăile unor hoți pe care apoi i-a apărat, feluritele provocări, ostenelile pentru între­ținerea bisericii și a cimitirului și mai ales multele și neștiutele milostenii către cei săraci? Asemenea Sfântului Nicolae, părintele era chip al blândeților, învățător al înfrânării, vistierie a milosteniei, adânc de iertare și pară de foc în rugăciune. Prin slujbele sale, părintele despica cerul și pogora peste oameni toate binecuvântările și dările de bine care vin de la Părintele Luminilor. Toți se foloseau văzându-i viața cuvioasă, osteneala de zi și de noapte prin somn puțin, hrană cu măsură, haine sărăcăcioase, muncă la treburile câmpului și răbdare în necazuri. Adesea îi spuneau credincioșii: Domn’ părinte, mata mergi în rai! Iar el le răspundea: Da, dar împreună cu dumneavoastră! Chiar și neoprotestanții îl apreciau, numindu-l omul lui Dumnezeu.

La un moment dat, mai mulți seminariști din Roman erau în preajma unui om cunoscut din oraș, care, dorind să-i descurajeze în slujirea preoțească, le-a spus că 99% dintre preoți sunt răi, iar cel care a rămas până la 100 este Însuși Hristos. Atunci, unul dintre seminariști a mărturisit că nu este așa, dând exemplul părintelui Calistrat. Atunci acea persoană a tăcut pentru câteva clipe, apoi a început să-l laude pe părintele, pe care îl cunoștea, spunându-le semina­riștilor cum a construit părintele o casă parohială în sat, el rămânând să locuiască într-o cameră mică, având ca așternut o rogojină. Întrebat de ce a mai construit casa dacă nu locuiește în ea, părintele a mărturisit că a ridicat-o pentru preotul care va veni după el și care va avea familie. Tot așa, acel domn a istorisit cum părintele, cu simplitate și cu bucurie, se urca în cireș, de unde culegea fructe pentru a le dărui copiilor și oamenilor din sat. 

Duhovnic la Mănăstirea Pogleț 

În anul 2000, părintele a cerut sfatul ierarhilor de la conducerea Episcopiei Romanului, privitor la noul său statut de preot pensionar. I s-a propus să se închinovieze într-o mănăstire din cuprinsul eparhiei, lucru pe care părintele l-a împlinit cu ascultare și bucurie, pentru că întotdeauna vedea în cuvântul ierarhului voia lui Dumnezeu. De altfel, vie­țuirea călugărească îi era familiară, fiind mai călugăr decât mulți dintre călugări. A fost tuns în monahism la Mănăstirea Runc, primind numele de Calistrat, și apoi rânduit duhovnic la Mănăstirea Pogleț, unde a fost primit cu multă evlavie. Această mică mănăstire de maici, situată în apropierea satului Răcăciuni din județul Bacău, a fost reînființată în anul 1996 prin osteneala gospodărească și duhovnicească a neobositului stareț al Mănăstirii Berzunți, vrednicul de pomenire arhimandrit Arsenie Voaideș.

Pentru vrednicia maicilor și așezarea duhovnicească a locuitorilor satelor din zonă, Dumnezeu a trimis peste această chinovie binecuvântarea Sa, prin venirea aici a părintelui Calistrat, la care s-au adăugat alți doi părinți duhovnicești ai mănăstirii, arhimandritul Arsenie Voaideș și Arhiepiscopul Emerit Adrian Hrițcu, păstor în vremuri tulburi al românilor ortodocși din Occident. Acest ierarh a ales ca loc al bătrâneților sale, precum și al odihnei până la sfârșitul veacurilor, Mănăstirea Pogleț, tocmai datorită primirii și atenției din partea maicilor, precum și a prieteniei și prețuirii sincere pe care le nutrea față de părintele Calistrat.

Ajuns în mănăstirea de pe valea pârâului Pogleț, părintele a căutat să fie alături mai ales de sătenii săraci din satele din jurul mănăstirii, la care mergea adeseori pe jos, pentru rugăciune și binecuvântare, întotdeauna dăruindu-le cu îndestulare bani și alimente. A dorit să întărească credința ortodoxă într-un sat vecin, unde nu exista biserică. Astfel, prin rugăciunile și râvna sa, cu osteneala părintelui stareț Arsenie și a maicilor de la Pogleț, precum și cu economiile bătrâneților mele, după cum mărturisea Arhiepiscopul Adrian, a fost ctitorită o biserică în satul Băcioi, unde sătenii pot de acum să rămână în sânul Ortodoxiei, fiind puși la adăpost de atacurile prozelitiste ale celor care strică credința, după cum se exprima părintele Calistrat.

Părintele i-a iubit pe oameni așa cum un păstor își iubește oițele, pe care le hrănește și le adapă din izvoarele cele curate. A apreciat credința simplă a țăranilor, modul lor de viață greu, dar frumos, în mijlocul creației lui Dumnezeu. Nu îi plăcea să vorbească în chip școlăresc și rece, cum adesea facem noi, despre lucrurile tainice ale lui Dumnezeu, pe care el le vedea fără nici o greutate în frumusețea pădurilor, în graiurile păsărilor, în purtările animalelor sălbatice, care îi erau prietene, în buna-cuviință și cumințenia oamenilor și mai ales în biserică, la sfintele slujbe. Iubea slujbele și le asculta cu atenție, din Sfântul Altar. Pentru un creștin, considera trebuincioase mai ales trei categorii de cărți: Sfintele Scripturi, Viețile Sfinților și cărțile de slujbă. Nu era pentru teoretizarea credinței sau pentru teologhisirea excesivă. După cum spunea cineva, cea mai mare ofensă față de Dumnezeu Cel viu este să vorbești despre El în cuvinte moarte. Părintele nu doar că nu a folosit astfel de cuvinte, dar a făcut din însăși viața sa o predică cu putere multă.

Nenumărate fapte minunate a lucrat acest om al lui Dumnezeu, unele știute de noi, altele știute doar de Dumnezeu. IPS Arhiepiscop Ioachim al Romanului şi Bacăului spunea, la slujba de înmormântare a părintelui, că mare ne va fi uimirea când vom afla, la Judecata de Apoi, câte fapte bune a învistierit părintele Calistrat în comoara sa cerească. Noi mulțumim Proniei Cerești pentru darul pe care ni l-a făcut, fiilor săi duho­vnicești, comunităților de cre­din­cioși și monahi care au avut binecuvântatul prilej de a-l cunoaște, și nădăjduim că părintele Calistrat se bucură acum de vederea luminii neînserate din rai, de unde se roagă pentru noi și ne așteaptă.