Părintele Dumitru Stăniloae despre „ştiinţa mântuirii şi a vieţii veşnice”

Anul acesta se împlinesc trei decenii de la mutarea în veşnicie a părintelui Dumitru Stăniloae, un adevărat nou teolog şi om al lui Dumnezeu care a pătimit, scris şi meditat în România veacului trecut. Amintim în textul de faţă câteva repere din gândirea sa care a marcat teologia ortodoxă şi care rămâne o bornă în istoria teologică românească. Preocupat întreaga sa viaţă de mărturisirea lui Dumnezeu în scris, în cuvânt şi în faptă, părintele Stăniloae ne-a lăsat o operă vastă, bogată şi profundă. Despre valoarea acestei imense moşteniri, Olivier Clément spunea cu admiraţie: „Părintele Stăniloae este cu siguranţă cel mai mare teolog ortodox contemporan şi, cu timpul, atunci când opera sa va fi tradusă în limbile occidentale, va deveni limpede faptul că aceasta este una din cele mai mari creaţii ale gândirii creştine din a doua jumătate a secolului XX”.

Opera sa este o sinteză de teologie vie şi creatoare, în care dogmele credinţei, viaţa liturgică şi experienţa mistică a Bisericii se întrepătrund şi se evidenţiază reciproc. Constantă esenţială a gândirii sale este înţelegerea teologiei ca „ştiinţă a mântuirii şi a vieţii veşnice”. Astăzi, teologia părintelui Stăniloae înseamnă redescoperirea principalelor sensuri patristice şi reaşezarea lor în lucrarea apologetică a Bisericii lui Hristos. În spaţiul teologic românesc şi nu numai, de numele părintelui Dumitru Stăniloae se leagă în mod inevitabil orice interes autentic de mărturisire ortodoxă.

Sursele şi inspiraţia gândirii

Prima întrebare firească, în legătură cu opera monumentală de teologie a părintelui Stăniloae, vizează în mod evident sursele gândirii sale. După cum se poate lesne distinge din lucrările publicate, dar şi din profundele note apologetice transparente în discurs, cele mai relevante surse ale mărturisirii şi teologhisirii sale au fost bineînţeles Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, valenţe completate şi interpretate liturgic în duhul autentic al Bisericii Ortodoxe. Dincolo de aceste aspecte de asimilare şi practică gnoseologică, valoarea operei părintelui Dumitru Stăniloae s-a ridicat şi mai sus prin şcoala suferinţelor sale din temniţele comuniste. După această experienţă din „iadul deznădejdii”, el are curajul de a propune cu succes în teologia românească lucruri cu totul noi. Mărturisirea sa adânceşte şi mai mult adevărul, plecând întotdeauna de la problemele majore ale lumii contemporane. Mărturisirea lui foloseşte mijloace de exprimare şi structuri de gândire actuale, rămânând deopotrivă autentică, întrucât izvorăşte din iubirea Mântuitorului Hristos, transpusă liturgic în viaţa Bisericii. ­

„L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu”, spunea părintele Dumitru Stăniloae. „Apoi în cărţi, în idei şi simboluri. Dar acest lucru nu mi-a dat nici pacea, nici iubirea. Într-o zi am descoperit în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii că e cu putinţă să-L întâlneşti pe Dumnezeu în mod real prin rugăciune. Şi atunci L-am auzit spunându-mi: Îndrăzneşte să înţelegi că te iubesc. Atunci, cu răbdare, m-am pus pe lucru. Astfel am înţeles treptat că Dumnezeu este aproape, că mă iubeşte şi că umplându-mă de iubirea Lui, inima mea se deschide celorlalţi. Am înţeles că iubirea e comuniunea cu Dumnezeu şi cu celălalt. Şi că fără această comuniune lumea nu e decât tristeţe, ruină, distrugere, masacre. Să vrea numai, lumea, să trăiască în această iubire, şi atunci ar cunoaşte viaţa veşnică” (Mica Dogmatică Vorbită, dialoguri de la Cernica, ediţia a II-a revăzută, Sibiu, 2000, p. 52).

Lucrarea apologetică şi mărturisitoare a părintelui Dumitru Stăniloae îşi împlineşte vocaţia hristologică în mod inedit printr-o actualitate aproape inepuizabilă. Plină de argumente şi răspunsuri, apologetica se afirmă în concordanţă cu marile descoperiri contemporane şi totodată cu marile întrebări ale acestui veac. Din mărturisirea apologetică a părintelui Stăniloae învăţăm că uitarea de sine duce la rătăcire, iar depărtarea de ceea ce este adevărat şi autentic îl aruncă pe om în idolatria înrobirii de sine. Sub marele imperativ al redescoperirii noastre ontologice, astăzi, în vâltoarea frământărilor seculare, marele nostru teolog şi mărturisitor al lui Hristos rămâne unul dintre reperele autentice ale reînnoirii spirituale.

Expresia existenţială a „cunoaşterii lui Dumnezeu”

Specificul apologetic al gândirii părintelui Stăniloae constituie în mod firesc o expresie tematică a abordării dogmatice, relevantă în marea operă teologică. În acest sens, urmând vocaţia ei de „Teologie Fundamentală”, Apologetica Ortodoxă se regăseşte şi preia din tematica Teologiei Dogmatice subiecte edificatoare şi demon­strative în contextul general şi introductiv al unor capitole predilecte. Unul dintre aceste capitole este bineînţeles „Cunoaşterea lui Dumnezeu”.

În contextul mult mai complex al abordării Teologiei Dogmatice, „Cunoaşterea lui Dumnezeu” se identifică prin intermediul următoarelor coordonate: catafatică (cunoaşterea lui Dumnezeu prin afirmaţie, prin ceea ce este) sau naturală (descoperirea lui Dumnezeu în lucrurile exterioare din natură) şi apofatică (cunoaşterea lui Dumnezeu prin negaţie, prin ceea ce nu este) sau supranaturală (revelarea lui Dumnezeu în tainele Sale cele mai presus de minte).

Prin intermediul acestor „sinapse teologice”, Biserica se deschide în dialogul ei apologetic cu ştiinţa, oferind posibilităţi de interacţiune la „bariera” dintre mistic şi speculativ. Există astfel o „raţionalitate a creaţiei”, pusă în evidenţă de Sfinţii Părinţi ai Bisericii Răsăritene, având „o dublă importanţă în cunoaşterea lui Dumnezeu”. Ea depăşeşte cu mult caracterul conceptual şi gnoseologic al abordărilor scolastice, devenind realitate existenţială. Vorbim aici despre „Cunoaşterea lui Dumnezeu din împrejurările concrete ale vieţii”, aceasta fiind totodată şi cea mai „apologetică” dintre cele trei posibilităţi gnoseologice ale Dogmaticii Ortodoxe, despre care vorbeşte părintele Stăniloae. Tocmai datorită caracterului său „practic”, ea devine palpabilă şi uşor de reprezentat în argumentele interdisciplinare şi interpersonale, dinspre Biserică spre lume. „În fiecare om sărac, asuprit sau bolnav ne întâmpină Hristos cerând ajutorul nostru. Mâna întinsă a celui sărac este mâna întinsă a lui Hristos, iar suferinţa lui este suferinţa lui Hristos pe cruce, pe care o prelungim prin indiferenţa noastră” (Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, p. 94).

Contextul existenţial poate fi în acest caz cel mai avizat dascăl de teologie în lucrarea împărtăşită de cunoaştere a lui Dumnezeu. Părintele profesor subliniază în principal elementele de experienţă personală, revelatorii pentru fiecare persoană care învaţă din ele, actele de participare afectivă la suferinţa sau greutăţile semenilor, prin milostenie, rugăciune şi comuniune frăţească. Toate aceste experienţe existenţiale sunt expresii concrete ale actului de cunoaştere a lui Dumnezeu din împrejurările concrete ale vieţii. Mergând mai adânc, părintele socoteşte că „experierea aceasta existenţială a lui Dumnezeu se îmbină cu experierea Lui apofatică, punând însă mai accentuat în relief caracterul patetic personal al lui Dumnezeu în raporturile Lui cu oamenii, decât experienţa apofatică, care vede lumina lui Dumnezeu într-un fel de copleşire a lumii. Dar ea se îmbină cu cunoaşterea lui Dumnezeu în calitate de creator şi proniator al lumii (cunoaşterea catafatică), făcând pe Dumnezeu cunoscut ca atare într-un mod mai intim omului, dar în acelaşi timp lărgindu-se ea însăşi prin cea din urmă” (Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Bucureşti, 2003, p. 149).