Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă In memoriam Părintele Dumitru Stăniloae, o viaţă ca o rugăciune

Părintele Dumitru Stăniloae, o viaţă ca o rugăciune

Un articol de: Elena Solunca Moise - 05 Oct, 2018

Părintele Stăniloae a plecat lăsându-ne moştenire o teologie a luminii şi a iubirii întru bucuria de a avea conştiinţa că Dumnezeu este cu noi în măsura în care ne dăruim Lui, făcându-ne fii ai Lui. Opera sa o ilustrează cu excelenţă, aceasta fiind o construcţie unitară între scrierile cu caracter dogmatic, traducerea celor douăsprezece volume din Filocalia, a operelor Sfinţilor Părinţi şi pe care le-am aşeza sub titlu emblematic al lucrării „Iisus Hristos, Lumina lumii şi Îndumnezeitorul omului”.

Tânguitor scria David: „Doamne, ce este omul că Te-ai făcut cunoscut lui?” Întrebarea, cu ecou retoric, rămâne deschisă până la cea de a doua venire a lui Hristos, fiecare generaţie răspunzând cu trecerea prin viaţă spre veşnicie. Hristos asigură că viaţa veşnică este „a Te cunoaşte pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Hristos pe care L-ai trimis” şi fi-va cu noi ca Biruitor al lumii „până la sfârşitul veacurilor”. Se face cunoscut Domnul prin chipul Lui după care am fost făcuţi ca să lucrăm asemănarea, când înţelegem să ne petrecem viaţa ca o împreună vorbire cu Dumnezeu spre ascultarea făptuitoare a Voii Lui. Se face cunoscut în semenii pe care îi întâlnim şi pentru care poporul găsise o vorbă simplă: „om al lui Dumnezeu”.

Un dar de nepreţuit

Se împlinesc douăzeci şi cinci de ani de când părintele Stăniloae a plecat, lăsându-ne moştenire o teologie a luminii şi a iubirii întru bucuria de a avea conştiinţa că Dumnezeu este cu noi în măsura în care ne dăruim Lui, făcându-ne oameni ai Lui. Opera sa o ilustrează cu excelenţă, fiind o construcţie unitară între scrierile cu caracter dogmatic, traducerea celor douăsprezece volume din Filocalia, a operelor Sfinţilor Părinţi şi pe care le-am aşeza sub titlu emblematic al lucrării „Iisus Hristos, Lumina lumii şi Îndumnezeitorul omului”. Despre impresionanta sa operă s-au scris şi se vor mai scrie cu folos multe lucrări, fiecare autor dezvăluind, ca într-un colocviu, un aspect sau altul într-o armonie ce-şi recuperează unitatea din diversitate.

Când spunem că e cel mai mare teolog român ortodox din secolul trecut avem conştiinţa datoriei de a ne arăta vrednici de acest dar pe care Dumnezeu l-a făcut poporului nostru. Unitatea operei sale monumentale reflectă o viață trăită ca o rugăciune neîncetată ridicată spre Domnul pentru neamul nostru. Un dar de nepreţuit, pe care l-am primit ca o candelă aprinsă în întunericul dureros al unui timp al rătăcirilor pierzătoare de suflet. A făcut parte din generaţia care s-a afirmat creator, îndată după Marea Unire, ca o binecuvântare a muncii, luptei şi jertfei poporului. A fost o oră astrală şi practic nu a fost domeniu al ştiinţei, culturii sau artei în care să nu se ridice personalităţi demne de a intra, prin istorie, în nemurire.

Undeva, Mircea Vulcănescu distingea spre luare aminte între a „vorbi despre” ceva şi „ a fi” în ceea ce scrii. „A vorbi despre” este util şi cumva nu prea greu pentru că nu presupune o implicare a fiinţei tale. „A fi în” este a trăi în fiinţare, lăsându-te modelat şi modelând după puteri în întâmpinarea Luminii celei fără de sfârşit. Este, am spune, a trăi viaţa ca o rugăciune cum o făceau străbunii cei din veacuri, sub semnul Crucii cu care însemnau tot lucrul, casa, ca un semn de identitate existenţială. Crucea este semnul suprem al vieţii omului stând de veghe la hotarul veşniciei. Semnul Crucii sub care ne petrecem viaţa este pentru părintele Stăniloae „semnul iubirii culminante a lui Hristos ca om faţă de Dumnezeu, manifestată în mijlocul lumii… este semnul iubirii (lui Hristos) faţă de Tatăl prin faptul că El conduce lumea ca o realitate transparentă pentru Dumnezeu şi vede în pătimire şi în moarte cale prin care, nerenunţând la Sine, se predă şi se uneşte cu El”. „Se predă” cu sensul de jertfă, cum scrie Sfântul Chiril al Alexandriei, şi „noi îl luăm în noi înşine pentru a deveni şi noi un sacrificiu pur”.

Rugăciunea: gând, cuvânt și faptă

Ne-a învăţat părintele-duhovnic al neamului că, prin Cruce, „lumea nu se anulează”, ci paradoxal îşi împlineşte menirea iniţială şi „numai pentru că există o lume, ea poate fi transfigurată prin cruce a cărei putere poate birui păcatul, căderea, pe care-l converteşte într-o treaptă spre îndumnezeire”. Una făcând întreaga viaţă şi în operă, părintele dă înţeleaptă pildă că în crucea lui Hristos „este o afirmare a creaţiei şi o transcendere (o depăşire a ei). O depăşire a creaţiei în ceea ce priveşte păcatul, o transcendere a creaţiei ca realitate ultimă, dar nu ca o transcendere a creaţiei ca realitate a lui Dumnezeu, ci ca o afirmare şi o ridicare a ei pe o treaptă mai înaltă în Dumnezeu”. Călăuză pe acest urcuş este rugăciunea prin care cerem tot ce ne este necesar spre a-I face voia precum în cer, aşa şi pe pământ” şi ne arătăm recunoştinţa pentru toate cele primite.

De la părintele Dumitru am deprins că rugăciunea este deopotrivă gând izvorât în inimă, cuvânt ca o îmbrăţişare a semenului şi faptă ca o pecete, sau mai degrabă ca o binecuvântare. În preajma Sfinţiei Sale se înfiripa o linişte rugătoare în aşteptarea Liturghiei. Prezenţa ucenicilor era o stare de jertfă pentru că îi asculta răbdător tot ce spuneau, fără să întrerupă şi apoi, cu glasul său blând, îi îndrepta fără mustrare. O făcea nu ca să arate cum se cuvine a gândi şi rosti, ci pentru a înţelege de ce şi cum este bine. Uneori părea ca un părinte mult iubitor care, văzându-şi copilul cum a căzut, nu-l mustră, ci se apleca grijuliu, îl lua în braţe şi-l ridica deasupra capului. De la o vreme, la despărţire spunea: „Să ne rugăm”. Desigur, Sfinţia Sa o făcea cum trebuie, unii dintre noi doar „cum puteam”, dar avându-l aproape, simţindu-i rugăciunea, primeam puteri, ne îmbogăţeam în iubirea lui Dumnezeu, care astfel se revărsa peste noi înălţându-ne în imnul „Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie!” Mai înţelegeam că jertfei lui Hristos se cuvine a-i răspunde cu jertfa noastră, una a laudei „spre îndreptarea inimii”. Laudă se cuvine să aducem în toată vremea şi pentru toate - pentru cele ce aduc împlinirea şi bucuria, dar şi pentru cele care par potrivnice. Mai ales acestea din urmă pentru că nu ştim de ce şi pentru ce Domnul ni le dă sau le îngăduie. Nu o dată, acestea se vădesc a fi o doctorie, care fiind amară vindecă, sau ca o operaţie dureroasă spre curăţare şi însănătoşire. De aceea „bunii” de demult spuneau: „să aducem slavă lui Dumnezeu cum ne găsim”.

Prin anii trecuţi „ca nouri lungi pe şesuri” îi aud glasul liturghisitor cum vorbea ca unor fii îndrăgiţi, nu pentru că am fi meritat, cât pentru că, prin rugăciune, făcea ca prin inimă-i să treacă spre noi iubirea lui Dumnezeu purtătoare de grijă. În ceasurile de taină ale rugăciunii îl simţim cum ne este alături, veghind să nu ne rătăcim într-un timp întors parcă împotrivă-ne. Atunci, îi auzim amintindu-ne mângâietor cuvintele lui Hristos: „În lume, necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea”. E biruinţa iubirii asupra urii, a luminii asupra întunericului, a vieţii asupra morţii.
Acum, părintele e la Domnul şi noi, evocându-l cu recunoştinţă, spunem ca odinioară Micul Prinţ: „Iar după ce-ţi va fi trecut durerea, durerea totdeauna trece, vei fi fericit că m-ai cunoscut”. Da, suntem fericiţi că ne-a învăţat cum să rămânem împreună în rugăciune şi când pornim la o oarecare treabă, să citim o carte sau să începem un studiu, îl auzim ca odinioară zicând: Să ne rugăm. Făcând astfel vom reuşi să alungăm zavistia ca să ne regăsim împreună zicând: „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”.

 

Citeşte mai multe despre:   Dumitru Staniloae  -   rugaciune